La nuntă în Moldova

  

Palatul Sturdza - Miclăușeni

       Vara anului 2018 ne-a adus pe meleaguri moldave, cu ocazia unui fericit (cel puțin deocamdată:))  eveniment familial, o nuntă ca-n povești (adică ca toate nunțile), de la care nu ne-am putut nicidecum  deroba. Copiii noștri s-au eschivat discret, nefiind deloc amatori de plicticoase și interminabile tradiții nupțiale, și au zis pas la invitația, pe care, teoretic, nu o puteau refuza. Greul  a căzut pe părinti, care, enigmatici și cuminți, s-au achitat de obligațiile tribale. Am făcut echipă cu soția preaiubită  și am plecat, singuri și romantici, cu mașina, în road-tripul moldav, lăsând acasă puradeii mărișori, și ei  fericiți că au scăpat de babacii enervanți, pentru câteva zile.

        Paranghelia a avut loc într-un cadru burghezo-moșieresc, la exclusivistul conac Polizu, situat la 77 km NV de Iași, în satul Maxut, de pe lângă podgoriile Cotnari.

Am plecat din București, pe următorul  traseu și am stat trei zile, cu cazări diferite

1. Hotel Unirea din Iași, la etajul un’șpe, cu o ravisantă perspectivă asupra burgului,  mic dejun bogat și variat, dar și un preț pe măsură.

2. Pensiunea Lucian, comuna Bălțați, sat Mădârjești – o vilă nouă, cea mai apropiată de Polizu, la care am reușit să găsim cazare, după petrecere 

3. Vila Speranța, din Pleșcoi (da, da, localitatea cu cârnații celebri, noi am venit aici pentru vulcanii noroioși).

1. București - Iași, 20 iulie 2018, vineri

      Obosiți noi (adică eu, șoferul) după 400 km de condus, ne-am relaxat după amiaza cutreierând prin centrul târgului Ieșilor, care ne-a surprins plăcut: clădiri vechi bine conservate sau restaurate, curățenie, parcuri, ce mai?!, un oraș aerisit, ce pare că-și păstrează, cu brio, bogata moștenire cultural-istorică. Am înșirat, ca la popice, pe exterior, Palatul Culturii, biserica „Trei Ierarhi” , Mitropolia (aici am intrat), Teatrul Național, Parcul Copou și teiul eminescian (cam paradit, pare pe ducă), Casa Dosoftei etc. (n-am mai scris  jurnal de bord și, iaca că efectele se văd acum, încep să uit). Seara am tras la nu știu care restaurant, să ne odihnim ciolanele și să savurăm bucatele locale, prilej cu care am ratat sesiunea de fitze (de spa), pe care o plănuisem la hotel și ne-am mulțumit cu ampla panoramă nocturnă, de la etajul al unsprezecelea, deja amintită.

Palatul Culturii - Iași

2. Bojdeuca - Palatul Sturdza de la Miclăușeni - Nunta de la Polizu, 21 iulie 2018, sâmbătă

    Dimineața, înainte de ce „cecaut”, am tras o fugă și până la Bojdeuca lui Creangă, bine păstrată, impresionantă prin simplitate și naturalețe. O casă atât de mică, cu odăi minuscule, pentru un scriitor asa de mare (și la propriu, și la figurat)! Un articol foarte bun despre bojdeuca este AICI.

Bojdeuca lui Ion Creangă

     Tot citind pe net, post-factum vizită, despre bojdeucă, ca sa aflu amănunte despre ce am văzut, am dat peste un fragment al lui George Călinescu. Acesta  relatează un episod amuzant din viața scriitorului, în cartea sa „Ion Creangă - viața și opera” (pe care, spre rușinea mea nu am citit-o), ce anticipează, oarecum, actualele cure moderne naturiste!

        „Sanatatea i se inrautatea din nou. Poate ca acum, urandu-i-se de doctori, avu ideea de a se pune  in salce. Acesta era un tratament babesc pe care-l cultivara multi din intelectualii  Iasului si  care consta in inchiderea timp de o luna intr-o odaie incalzita bine, in inghitituri de felurite ceaiuri,in dieta si afumare. Pacientul nu iesea deloc din odaia-cuptor, manca putin si nesarat si bea multa zeama calda de salce (radacina de salsaparila). Deci Creanga intra in cura  mamei  Maria, doftoroaia  empirica, o batrana carna si farnaita la vorbire, si incepu sa bea zeama de salce.  Dar  nemancarea  il  nelinisti.  El  avea  obiceiul  sa  nu  se  mai intoarca  acasa  la  pranz,  stand departe de Pacurari, si sa manance o singura data pe zi, seara, ca un Flamanzila. In ziua a cincea de cura ceru de mancare.  Baba cauta sa-l imbie cu lapte si-i aduse o oala cu lapte dulce, pe care pacientul il bau tot, apoi, cu foamea nepotolita, porunci, batand  cu pumnul in masa,  spre groaza lecuitoarei, sa i se aduca de acasa  o paine  de un kilogram, o  gaina  intreaga cu mujdei de  usturoi,  un  castron  cu  sarmale  de  curechi, 7-8  placintioare  si  o oca de vin de la  Bolta Rece. Dupa ce manca aceste bucate, Creanga se-mbraca si parasi lecuirea cu salce.”

        Dincolo de uimitorul apetit pantagruelic al scriitorului, ultima frază e genială!

        L-am lăsat pe Creangă la bojdeucă, ne-am întors la hotel și ne-am îndreptat spre Pensiunea Lucian, situată în mijlocul lui nicăieri, la o răspântie de drumuri, pe coclauri, într-un sat obscur. Dincolo de asta, cazarea a fost excelenta, construcția nouă, curat, doar noi în tot viloiul, proprietar amabil și preț mic. Ne-a lăsat toate cheile necesare și a plecat la treburile lui, omul fiind din Iași, iar turismul fiind, se pare, un fel de hobby, findcă e puțin probabil sa aibă mulți mușterii, în afară de cazuri izolate, gen nuntași rătăciți, ca noi.

         Cum era abia ora 12 si până seara mai aveam destul timp, am zis să dăm o fugă și la Palatul Sturdza de la Miclăușeni . Am descoperit cu surprindere o bijuterie neogotică, un mic castel medieval (e adevărat, construit cam între 1880-1900), amplasat superb, într-o pădure-parc, un fel de domeniu boieresc, ce mai cuprinde și o mănăstire și mici iazuri cu nuferi. În castel nu am putut intra (sâmbăta și duminica e închis, pentru evenimente, presupun), dar exteriorul m-a extaziat: misterioase blazoane medievale ce compun o heraldică complexă (leul cu sabie, crucea cu șarpe) fleșe zvelte, turnulețe de veghe. O exuberanță arhitectonică de neratat ce-și merita deviza sturzeasca: „Utroque clarescere pluchrum”, care, în traducere din latină, înseamnă „Frumusețea strălucește pretutindeni”’. 

Palatul Sturdza de la Miclăușeni

 Pentru amănunte despre istoria și heraldica acestui loc minunat, recomand articolele „S de la Sturza”, de Roxana Patraș, din revista „Timpul”, "Mărire şi decadenţă: Castelul Sturdza din Miclăuşeni, de la serate culturale cu Alecsandri, la tabără sovietică, depozit comunist şi ospiciu dezafectat", de pe site-ul Matricea Româneasă și studiul excelent „Heraldica Palatului Sturdza de la Miclăușeni” (Doxologia, Iași, 2014), semnat de profesorul ieșean Sorin Iftimi (e pdf-ul pe internet).

      Lângă biserica mănăstirii își doarme somnul de veci întemeietorul palatului, George Sturdza, vegheat cu credință de un leu înfrânt, parte a unui monument funerar.

       Am plecat de la castel, regretând că nu am putut sta mai mult timp și că nu l-am văzut și pe interior. Ajunși la "Lucian", am avut timp să mai moțăim vreo oră, să fim freș pentru zbenguiala nocturnă.

      Ne-am echipat corespunzător, la 4 ace, să ne prezentăm onorabil în fața neamurilor exigente vestimentar (deh, „Bravo ai stil”, e o emisiune populară) și, după amiază, am plecat spre locul faptei evenimentului. Daca interesează pe cineva (bănuiesc că nu) trebuie să spun că nunta a avut „di tăti” – un conac boieresc, o curte cu gazon englezesc, unde mirii au spus încă o dată un DA hotărât, într-o ceremonie de tip american, cu publicul asistent așezat pe scaune albe, una bucată cort suspendat printre copaci, o romantică alee a mireseleor ce ducea (cam prin păpușoi, e adevărat) spre biserică, unde s-a săvârșit sobra ceremonie religioasă, drone ce filmau necruțător nuntașii, muzica, "ofcors", antren și voie bună. 
 

Mirii în acțiune la conacul Polizu

      Pe la 3 dimineața s-a sunat retragerea, câteva cupluri intrepide au spart gheața și au dat plicul mai repede (chit că au pierdut nemaipomenitul tort), iar noi am profitat de ocazie și ne-am tirat discret, lăsând fericiților miri, bineînțeles, micul obol nupțial. Ne-am reîntors la izolata pensiune Lucian, unde am intrat în căsoi cam cu teama, dacă o fi cineva?!, vreun serial-killer moldav?, cred că am văzut prea multe filme americane!,  am lăsat luminile aprinse și ne-am pus la hodină, pentru că ziua următoare ne aștepta lungul drum spre casă , de fapt spre:

13.  Palatul Ruginoasa-Pleșcoi-Vulcanii Noroioși, 22 iulie 2018, duminică

     Dimineața post-nupțială, cam cu capu’ mare, de la toba mare ( e un vechi obicei strămoșesc, de la daci, se pare, de a da la maximum volumul muzichiei), ne-am băut cafeaua (ordinarul 3 în 1) pe superba terasa lucienească, cu vedere la un teren plat, verde, pigmentat cu o casă de vacanță și o vacă pastorală. Ne-am întremat, l-am sunat pe boss, să vină sa-și ia cheile (nu a avut curajul să ne lase sa plecăm de capu’ nostru, probabil ne-a văzut buletinele de Teleorman - și mai grav, din Alexandria, și se temea să nu ciordim vreo pernă, o pătură, ceva :))  și ne-am repezit în apropiere, la Ruginoasa, unde e muzeul memorial „Alexandru Ioan Cuza”.

Palatul Ruginoasa

      În fapt, e tot un palat sturdzesc,  ridicat pe la 1850, cam cu 50 de ani înaintea celui de la Miclăușeni, de către Costache Sturdza (bunicul matern al lui George Sturdza).

    Iată o descriere a domeniului din acea vreme: „Casa boierească de la Ruginoasa, de curând transformată în castel de stil gotic, de curând mobilată, dar până atunci nelocuită încă de nimeni, deodată se însufleți ca prin farmec, în stare de a da ospitalitate chiar unui rege. [… ]Nimica nu lipsia la confortabilul frumoasei locuinți de la Ruginoasa. Nobila castelană putea să se bucure de vieața contemplativă care o doria, fără să-și obosească mintea cu ceva: avea tot ce i-ar fi trebuit; nu avea nevoie să comandeze nimica. Serviciul în toate amănuntele se făcea cu promptitudine. Dejunurile, prânjurile îi oferiau tot ce putea pofti. De pe ferestrele castelului, spre câteși toate patru puncturile cardinale, avea vederi frumoase și variate, spre a-și desfăta privirile și a se putea lăsa în reveriile cele mai plăcute: aci dealuri cu colnice, aci coaste cu crânguri, aci câmpii cu o vegetațiune luxuriantă; iar împrejurul casei o grădină imensă cu alei artificiale, cu arbori roditori, cu partere de flori artistic întocmite; apoi mai depărtișor, satul cu locuințele țărănești, biserica, casa arendășească, magaziile, porumbarele și toate acareturile necesarii unei mari gospodării agricole. Ori în care parte ar fi dorit, găsia umbră sau soare, vederi pitorești sau loc de repaus.”

     Așa descrie proprietatea de la Ruginoasa Gheorghe Sion în  „Suvenire contimporane”, din 1915, referindu-se la Marghiolița Ghika-Comănești și la evenimente petrecute la jumătatea secolului al XIX-lea.

      Remarc fraza cu nobila castelană, bine adusă din condei, idealul de dolce farniente este în ADN-ul nației, mai ales dacă nu ai nevoie să comandezi nimica! Bașca reveriile, viață adevărată, nu altceva, nenică!

      Edificat în stil gotic, asemănător cu Miclăușeni, căruia i-a servit, probabil ca model, nu are briz-brizurile exterioare, ce dau farmecul sumbru-romantic, al celui din urmă.

      Cuza l-a cumpărat (fiindcă palatul a fost ipotecat și apoi  scos la licitație), în 1862, și a lăsat-o, pe „Elena Doamna" să-i crească cei doi bastarzi (înfiați?!), făcuți cu Maria Obrenovici, el având grijă să dea rar pe acasă. Domnu’ Cuza a fost mare om de stat, dar cam zburdalnic, iubitor de băute, femei și jocuri de cărți! Doamna Elena, trece peste toate, îl însoțește în exil, îl îngrijește când cade bolnav și are grijă de el, până la moartea sa de la Heidelbeg, și chiar după aceea (îi aduce trupul în țară etc.). Cei doi copii nelegitimi nu au avut nici ei soartă bună, murind de tineri (unul s-a sinucis, chiar la palat, din dragoste, se zice, altul bolnav de inimă) și sunt înmormântați în capela palatului.

     Despre istoria zbuciumata de la palat, coana Marghiolița, tragedii și comedii palatine - AICI.

Interioarele sunt bine refăcute, cu atenție la detalii și  mi s-au părut că redau bine atmosfera epocii. O hologramă modernă, ce-l reprezintă, în mărime naturală pe Cuza (interpretat de un actor) ținând un discurs, e bine introdusă în context și sporește veridicitatea locului. Despre Elena și Alexandru Cuza – ACILIȘA.

     Vulcanii Noroioși (întinși pe două areale – Pâclele Mari și Pâclele Mici) sunt un fenomen geologic spectaculos, destul de rar, chiar în Europa. Localizare vulcani.

      Gazele naturale, ce vin din adâncuri, se amestecă cu argila și apă, formând mici formațiuni conice, de câțiva metri înălțime, rude sărace, prin (mez)alianță, ale vulcanilor veritabili. Drumul până la ei e destul de prost, dar cu un pic de atenție, se poate face de orice mașina. Noi am ajuns după amiaza în comuna Berca (sat Pleșcoi), pe o ploaie enervantă, măruntă și deasă, ce părea interminabilă.

      Ne-am cazat la Vila Speranța, din Pleșcoi, un fel de gospodărie mare, convertită în pensiune agroturistică, care are, însă, toate facilitățile turistice moderne și gazde primitoare. Eram cam bosumflați că vremea ne strică planurile, dar am avut parte de „ A Kind of Magic”, că tot e filmul „Bohemian Rhapsody” în vogă, miracolul s-a produs, ploaia s-a domolit, oportun, și am putut să ne-ncumetăm să plecăm spre vulcani.

        Nu eram deloc echipați pentru asemenea expediție (la pantofi de oraș), iar casierul-paznicul de la intrarea la Pâclele Mari, mai să nu ne lase să intrăm, terenul fiind prea alunecos și îi era teamă să nu cădem, naibii, în vreun crater, să ajungem pe prima pagină a ziarelor sau la „breching nius”, pe „burtierele” TV.

    In fine, am înduplecat cerberul, dar mai greu a fost cu deplasarea prin nămolul deja existent, amplificat de ploaia anterioară. Ba alunecam metri buni, pe pantele line ale micilor cratere, ba clisa lipicioasă ni se aduna pe încălțări, de eram buni de  Hopa-Mitică. 

     Descălțați era și mai rău, te afundai și mai abitir în glodul lipicios! Dacă vreți să scăpați de nevastă, nu e o idee rea să o invitați în excursie la Pleșcoi, după o ploaie zdravănă. Un brânci în crater și aia e, noua Elodie ! 
    Așa mai glumeam eu cu soția, deh, umor negru teleormănean, ca noroiul pleșcoian! Cert este că ne-am distrat la maximum, iar pozele ne stau mărturie!

Vulcanii Noroioși

     Am admirat peisagiul selenar, alcătuit din sumbre cratere, bolborosind amenințător, din infernul litologic, scurgeri firave de nămol sau crevase căscate-n argila puhavă.

      Dar, ce să mai descriu "io"? Dacă tot am dat două citate, merge și al treilea - Alexandru Odobescu, în „Pseudokinegeticos”, (1874), despre vulcanii noroioși:

 ”Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat necuratul cazanele cu smoala clocotită; pe sub pamânt gâlgâie şi fierbe glodul noroios, mai rece decât ghiaţa, mai negru decât ceaţa; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâşneşte în sus, când de-o schioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite, pe care ucigă-l toaca le scuipă din văgăună, se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în namol, se usucă în vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sura şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte, nici troscot, nici ciulini”.

Geologia salvează România! Încă un loc autohton care merită, cu prisosință, văzut!  

Ziua următoare, vorba lui Călinescu, ne-am îmbrăcat, am părăsit cura de vacanță și am plecat acasă.

Iași - Palatul Unirii

Parcul Copou - lei sturdzești susținând obeliscul