nickroblog: august 2022

Participanții la călătorie

Pentru vara lui 2022 ne-am decis pentru o scurtă, dar intensă, vacanță în Franța. Am luat bilete de avion la Air France (mai aveam și opțiunile Wizz Air sau Blue Air, însă prețurile la low-cost nu mai erau deloc low cost și, pe lângă asta, numărul de curse anulate la aceste companii era neliniștitor și deloc de bun augur). Am preferat, așadar, “erfrans’u” și nu am avut probleme. Adevărul este că am avut și noroc! Cu câteva zile înaintea plecării, tocmai s-a încheiat o grevă a personalului din aeroporturile franceze. Am stat în Franța 5 nopți și 6 zile, orarul de zbor favorizând program turistic, atât în prima zi de călatorie, cât și în ultima zi. Ne-am propus un minicircuit cu mașina închiriată și iată ce a “ieșit”, pe zile:

Traseul circuitului în Google Maps (circa 1800 km):

1. Ziua 1 (duminică 10 iulie 2022)

Aeroportul Charles de Gaulle – Rouen – Etretat – Cazare (le cosy de Sarah, Bordeaux-Saint – Clair) – cca 270 km

Traseul primei zile în Google Maps

Trezirea a fost extrem de matinală, pe la ora 3, deoarece avionul decola la ora 6. Ne-am echipat, am luat un taxi, comandat prin aplicația Star Taxi, care ne-a dus, val-vârtej, la Otopeni. Nu au fost întârzieri, deci am decolat la 6 și am aterizat la Paris, aeroportul Charles de Gaulle, în jur de ora 8, ora Parisului și ora 9, ora Bucureștiului.
După formalitățile de la vamă, am luat metroul ce leagă terminalele și am mers două stații, până la poarta K, daca nu mă înșel, noi fiind aterizați la terminalul 2E. La poarta K se face accesul la parcarea aflată între terminalele 2E și 2F, unde se află firmele de închiere mașini, de rent a car, sau, cum zic francezii “location de voiture”, de unde am preluat mașina.

Aceasta avea un mare avantaj, un ecran generos, de circa 10 inchi, cu GPS inclus, ceea ce ne-a ajutat foarte mult. Mai greu a fost cu schimbarea limbii GPS-ului, clienții dinaintea noastră fiind norvegieni si ne-a fost destul de dificil sa reconvertim, în setări, din norvegiană în limba română. În fine, pe la 9,30 am plecat din aeroport și ne-am îndreptat spre:

Rouen - ceasul solar

Rouen

A fost prima destinație a călătoriei noastre, străbătând scumpele autostrăzi franțuzești (am dat 17 Euro pâna la Rouen, daca îmi amintesc bine). La Rouen am lăsat mașina într-o parcare subterană, undeva central, între Operă și Catedrală și am făcut o mică incursiune, per pedes, prin orașul vechi, situat predominant pe malul drept al Senei. Administrativ, Rouen este capitala regiunii Normandia și a departamentului Seine Maritime.

Linkuri parcare: parcare Rouen , parcare Rouen

Aflat pe malul râului Sena, orașul Rouen are o istorie veche, fiind locul de unde, în Evul Mediu, cam între anii 900 și 1200, ducii de Normandia conduceau regiunea. Între 1200 și 1500 s-au dezvoltat foarte mult manufacturile textile și comerțul naval fluvial, orașul luând un nou avânt.

În 1431, în contextul Războiului de 100 de ani, dintre englezi și francezi, aici este arsă pe rug Ioana d’ Arc, simbol (uneori controversat, deoarece auzea “voci", simptom al schizofreniei) al fervorii religioase și naționaliste franceze.

Pentru a vedea locul autodafeului, căutați pe Google Maps “Place du Vieux Marche”, unde se află o cruce înaltă, ce marcheaza locul imolării!

Al doilea răboi Mondial a produs avarii importante monumentelor orașului, care s-a refacut, însă, cu succes, astăzi fiind complet reconstruit, cu un important potențial turistic.

În domeniul artelor, este de remarcat că la 12 km de Rouen, se află sătucul Ry, transformat de Gustave Flaubert în Yonville, locul unde Madame Bovary și-a trăit viața ficțională. Flaubert s-a inspirat pentru “Doamna Bovary”, din cazul lui Delphine Delamare, locuitoare a sătucului Ry, de lângă Rouen, care, ca și eriona romanului, se sinucide, după ceva tribulații sentimentale.

Deci, dacă la noi “veșnicia s-a nascut la sat”, se poate spune ca bovarismul s-a născut tot la sat, dar mai aproape de oraș, la Rouen (sau, în fine, în apropiere). Dar ce “iaște” bovarismul, cum ar zice Caragiale? DEX-ul online ne zice că este o “tendință prezentă la unele persoane care, nemulțumite de realitatea propriei lor condiții, își construiesc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspirațiilor lor. Și, apropo de vacanțe, să recunoaștem!, orice călator este, din start, un bovaric (nu exista un asemenea substantiv în limba română, așa că l-am introdus eu!) incognito. Excedat de rutina monotonă a zilelor aidoma, și turistul caută “marea evadare” din cercul strâmt al unei geografii precare, spre zări mai exotice si mai îmbietoare.

Dar să lăsăm divagațiile literare plicticoase, care ne deturnează de la povestea periplului francez! Ne-am plimbat pe străduțele vechi și am făcut poze la Ceasul Solar (“Le Gros Horloge”), un simbol al orașului, cu un cadran de cca 2,5 m diametru și 24 de raze aurite, pe un fond albastru. Ceasul are o singură limbă, ce indică ora și alte “șmecherii” medievale (indică, de ex. săptămânile, fazele lunii). Este amplasat pe un turn, desigur, tot medieval, cu o deschidere în arcadă. Ceasul are două fațete, pe două părți ale turnului, deci atenție, faceți poze, pe ambele laturi! La “poalele” turnului cu ceas, mai sunt și alte mărunțișuri arhitectonice, cum ar fi o fântâna renascentistă și o placă memorială dedicată regelui francez Louis XV (românizat, Ludovic al XV-lea).

Foarte aproape de Ceasul Solar se afla Catedrala Notre Dame de Rouen, construită, refăcută si iar reconstruită de-a lungul a circa 800 de ani (asta înseamnă consecvență, sa te ții de treabă!). Catedrala are trei turnuri, fiecare cu aspect diferit: În stânga, cum stai cu fața la catedrală, se află turnul Saint Romain, primul construit, în stil gotic traditional. În dreapta se află turnul “Untului” (La tour du Beurre) realiza în stil gotic flamboaint, cu indulgențele vândute de Biserica Catolică, păcătoșilor bogați, care se dedulceau cu unt și alte lactate, în perioadele de post. Se pare și că “Tribune Tower”, din Chicago, ar fi fost construit după modelul Turnului Untului.

În centru se află turnul–lanternă, pe care s-a realizat o fleșă din fontă care, la momentul terminării sale, în 1886, era cea mai înaltă din lume, cu 151 m înălțime. Ulterior a fost depășită de fleșa catedralei din Koln – 157m și de cea din Ulm (Germania). Catedrala este impunătoare și împânzită pe exterior cu dantelării meșteșugite, cu apostoli severi, sculptați în piatră, și cu nelipsiții gargui fioroși. În interior, se află înmormântat Rollon, un viking care a pus bazele dinastei ducilor de Normandia, pe la anul 1000 și inima celebrului rege medieval Richard Inimă de Leu (trupul fiind la abația Fontevraud).

Claude Monet are o serie de 30 picturi, impresioniste, cum altfel?!, cu catedrala din Rouen, pictate, în funcție de lumină, în diferite momente ale zilei.

După catedrală, am dat nas în nas cu biserica Saint Maclou, un alt exemplu de gotic flamboaiant, parcă mai artistic sculptată decât marea catedrală. Ne-am plimbat pe strada pietonală Martainville, încadrată de vechi case cu bârnele de lemn, de culoare maro, exterioare, la vedere (“maisons a colombages”, specifice și altor regiuni francize, ca Alsacia de ex.), plină de mici restaurante și “bulanjerii”, apoi ne-am amestecat cu localnicii veniți la cumpărături în piața Saint-Marc. Cum nu prea am găsit mese libere (e vorba de meschinele mese franțuzești, cu dimensiuni de un metru pe un metru, la care stau 4 peroane la o masă, ca sa încapă clientelă cât mai multă) ne-am luat niște sendvișuri (senviciuri?) și le-am “savurat” pe o bancă, în fața școlii elementare “Laurent de Bimorel”, pe strada Arpentes . Ne-am întors la mașină, am plătit parcarea și ne-am îndreptat spre:

Acul și Elefantul de pe Faleza din Aval - Etretat

Etretat

Între Etretat și Rouen sunt cca 70 km, iar bună parte din drum l-am parcurs prin idilice peisaje rurale normande, cu câmpuri agricole de tip “bocage” (adică parcele agricole, de regulă geometrice, delimitate de liziere de păduri, garduri vii sau mici ziduri din pietre).

Totul este pus la punct: niciun gunoi aruncat pe lângă drum, câmpurile agricole lucrate perfect, pășunile verzi, vacile fericite, dar, curios, nu prea vedeai țipenie de om, nici pe câmp, nici prin adormitele, dar cochetele cătunuri prin care treceam. Ajunși în Etretat, am căutat o parcare mai centrală, mai aproape de țărm, dar, fiind și duminică, era mare aglomerație și a fost nevoite să găsesc (cu greu) parcare la circa un kilometru de zona centrală

Parking du Valaine – 5 Euro toată ziua (nu ai alte opțiuni orare).

Cam departe, dar, ce sa zic?, bine că am găsit-o și pe aceasta! Cuprinși de entuziasm, la gândul întâlnirii cu oceanul, ne-am abandonat mașina pe un covor de praf și pietre (parcarea asta nu era asfaltată) și am mers kilometrul respectiv, până la plaja cu pietre din Etretat.

Aici ne-a întâmpinat unul dintre scopurile călătoriei nostre: Atlanticul (sau, în fine, Marea Mânecii, o subdiviziune a Atlanticului), cu un “albastru infinit”, vorba cântecului, alaturi de celebrele faleze de cretă, albe, ca “spuma laptelui”.

Toate bune și frumoase, însă era ciopor de lume, ca “la balamuc’, ce sa mai vorbim! Nu eram singurii doritori de ocean și falezele… Dar ce mai conta?! Era soare, era senin, era Atlanticul, la care nu ajunsesem niciodată până acum, și erau falezele maiestuoase – Universul conspirase, dom’le, să ajungem noi aici!

Etretat-ul este un sătuc de vreo mie de locuitori, care are marele avantaj de a fi încadrat de niște faleze de cretă înalte de 70-80 m. Verticalele falezele au fost, ici-colo, modelate, de agenții geomorfologici naturali (apa din precipitații, care se infiltrează în creta poroasă, valurile și mareele din ocean) și au apărut, astfel, 3 portaluri naturale de mari dimensiuni și o stâncă singuratică ascuțită - Aiguille (“Acul”).

Etretat, datorită stâncilor-falezelor albe, se află pe așa zisa Côte d'Albâtre (Coasta de Alabastru, cu 130 km lungime). Alabastrul este un fel ghips sau calcit translucid, cu vinișoare. Plaja este pietroasă, cu bucăți mari de roci (francezii le spun “galettes”), destul de puțin pretabilă pentru statul la soare.

Pictori impresioniști importanți, cum ar fi Claude Monet sau Gustave Courbet s-au inspirat, în multe tablouri, din peisajele sălbatice, cu stâncile abrupte asaltate de valurile oceanice.

În nord, adică în dreapta, cum stai cu fața la ocean, se află Faleza din Amonte (“La Falaise d’ Amont”), iar în sud, în stânga, faleza din Aval (La Falaise d’ Aval).

Pâna la ele se urcă, pentru fiecare, destul de abrupt, dar pe poteci bine amenajate, circa 10-15 minute, în funcție de condiția fizică a fiecăruia. Mai spectaculoasa este Faleza din Aval, care are portalurile amintite și “Acul”. Noi am urcat prima data pe faleza din Aval, laolaltă cu alți turiști, francezi sau de aiurea, ne-am pozat lângă ademenitoarele prăpăstii și am admirat portalurile și măreția naturii.

Am văzut, lângă faleze, bogătăși relaxați care jucau golf, plictisiți de isteria turistica a oamenilor de rând, de pe întreg mapamondul, care le mai și stricau concentrarea, tipică jocului acesta nesuferit. Sunt mai multe puncte de belvedere, fiecare oferind perspective diferite asupra Etretat-ului și asupra țărmului stâncos. Arcadele naturale pot fi asemanate cu trompele unui elefant cum a făcut și romancierul Guy de Maupassant în romanul “Une vie”:

“Une roche d’une forme étrange, arrondie et percée à jour, avait à peu près la figure d’un éléphant énorme enfonçant sa trompe dans les flots. C’était la petite porte d’Étretat”.

În jur de ora 17 am plecat spre locul de cazare. Rezervasem pe booking.com – “Le cosy de Sarah”, situat în cătunul Bordeaux-Saint-Clair, situat la vreo 4-5 km de Etretat.

Prețurile în Etretat sunt foarte mari în perioada estivală și m-am orientat spre această cazare, ce oferea un apartament de 2 camere, la 115 Euro/nopate, cu mic dejun inclus.

“Le cosy de Sarah” este un mic de complex de 4 apartamente, situate în plin câmp agricol normand, la cca 500 m de drumul principal, alaturi de alte 2-3 case. Drumul până aici este asfaltat, însă pe o singură bandă, dar aceasta nu este o problem, traficul fiind minimal. Apartamentul a fost o alegere bună, baia impecabil de curată, aveam chiar și o mică terasă, proprie, exterioară, la care am mai stat noaptea, la taclale. Avea și frigider, în care erau câteva sticle de apă rece, cadou din partea casei. Dupa ce ne-am cazat, am vorbit un pic cu proprietăreasa Sarah (în franceză, nu știa engleză) care ne-a făcut ceva recomandări, de ex. sa ne facem cumpărături în supermarketul din satul învecinat, Logges, apoi ne-am odihnit cca o oră, moțăind, toropiți de trezirea matinală și de vâltoarea turistică a zilei.

Am plecat apoi spre Logges, de unde ne-am luat apă, sucuri, bere și mărunțișuri de ronțăit și ne-am întors la Etretat, să urcăm și pe faleza din amonte. Fiind spre seară, am găsit loc de parcare în centru. Ne-am “cățărat” pe această faleză, unde am găsit alte perspective asupra satului Etretat și asupra falezei din Aval. În plus, aici se află și o micuță biserică ce se în cadrează foarte bine în peisaj. În apropiere erau și Grădinile din Etretat, pe care nu le-am vizitat, desi păreau interesante. După o masă puțin memorabilă la braseria “La belle epoque” (pe care nu o recomand, mâncare deloc gustoasă, la prețuri relativ mari), ne-am retras, glorios, în cătunul nostru paysan din Bordeaux-Saint-Clair.

2. Ziua 2 (luni 11 iulie 2022)

Bordeaux Saint Clair – Honfleur – Plaja Omaha, cimitirul american , museul Overlord – Muntele Saint Michel – Dinan (370 km)

Traseu în Google Maps - ziua a doua

După un mic dejun dulceag și tipic franțuzesc (baghetă, gem, croasant, madlene – nu mi-a trezit nicio amintire!, gem, unt, cereale, lapte, iaurt, fructe etc.) , pe la ora 8 ne-am luat rămas bun de la gazda noastră, de pe coclaurile normande, și ne-am îndreptat spre:

Le Vieux Port - Honfleur

Honfleur

Înainte de a ajunge la Honfleur am trecut peste Podul Normandei, de tip hobanat, cu o zveltă cocoașă ce traversează Sena. Trecerea nu e gratuită, se plătește un preț deloc mic, de aproximativ 6 Euro, daca mai rețin eu bine. Între Etretat și Honfleur sunt 50 km, așa că am ajuns devreme, pe la ora 9.

Ne-a întâmpinat un orășel pescăresc adormit cu un mic port (“Le vieux port”), situat într-o radă îngustă, unde erau ancorate mici nave, bărci și yahturi, mai de lux, sau mai vechi. Micul port era înconjurat de case cu “colombaj”, viu colorate, mai drepte sau mai strâmbe si cu multe terase la parter, ce tocmai își aranjau mesele pentru viitorii clienți.

După ce am înconjurat portul, am mai dat o tură și pe o stradă pietonală – Rue Haute, cu mici magazine și bristouri la parter, și am intrat în cea mai mare biserică din lemn din Franța, aflată sub “patronajul” Sfintei Ecaterina.

Pitorescul orășelului a inspirat pictorii impresioniși și chiar s-a format aici o școala de pictură, pre-impresionistă initial, la inițiativa pictorului Eugène Boudin, care l-a inițiat în tainele picurii naturii pe Claude Monet.

Wikipedia zice că numele de Honfleur nu provine de la floare (fleur), cum ni s-ar părea plauzibil , ci de la “fleu”, vechea denumire în franceză pentru râu. “L'appellatif fleur, jadis fleu, est assez commun en Normandie sous forme de terminaison (Barfleur, Vittefleur, Harfleur, Crémanfleur, Fiquefleur et la Gerfleur,). Son sens est donné par un document du XIIIe siècle mentionnant le fleu de Lestre, c'est-à-dire « la rivière de Lestre”. Cred că am stat cam o oră în Honfleur. Orășelul mi s-a părut pitoresc, dar nu un obiectiv obligatoriu de vizitat. La un moment dat mi-a părut rău că nu am oprit, mai degrabă, în mai opulentul Deauville, sau în Granville, unde este muzeul Christian Dior.

Muzeul Overlord- Colleville=sur-Mer

Muzeul Overlord

Situat pe un promontoriu deasupra plajei Omaha, muzeul redă prin diorame realiste, la scara 1:1, aspecte din luptele din al doilea război mondial, odată, cu D-Day, debarcarea aliaților din 6 iulie 1944, ce reprezintă debutul Operațiunii Overlord. Prezintă mare parte din echipamentele utilizate în luptele crâncene din acele zile, de la tancuri și tunuri, la mitraliere, uniforme, mașini blindate etc.

În apropierea muzeului se află:

Cimitirul American de la Colleville-sur-Mer (“Normandy American Cemetery and Memorial”)

Aici sunt înmormântați 9388 de soldați americani, care au căzut la datorie, în luptele cu germanii, în al doilea război Mondial, în bătălia pentru Normandia, din cadrul Operațiunii Overlord. Deși este teritoriu francez, cimitirul a fost concesionat statului american, pe termen nelimitat.

Este imposibil să nu fii impresionat de solemnitatea acestui loc. Crucile albe, aliniate perfect, pe gazonul de un verde impecabil, și memorialul adiacent, impun respect și reculegere.

Crucile sunt realizate din marmură italiană de la Lasa (Tirolul de Sud, în apropiere de orașul Bolzano). Există și 151 de stele ale lui David, pentru soldații de religie iudaică.

Își dorm somnul de veci 45 perechi de frați (30 înmormântați unul lângă celălalt), un tată și un fiu, un unchi și un nepot, două perechi de veri, trei generali, patru femei. Sunt 304 soldați necunoscuți pe ale căror cruci scrie “HERE RESTS IN HONORED GLORY A COMRADE IN ARMS KNOWN BUT TO GOD”. Pe peretele memorialului sunt gravate și numele a 1557 de soldați dispăruți în luptă.

Printre personalitățile înmormântate aici se află:

1. Theodore Roosevelt Jr. (1887 – 12 iulie 1944, decedat de atac de cord), fiul președintelui American Theodore Roosevelt (1858-1919), președinte între 1901 și 1909.

2. Quentin Roosevelt (1897- 1918), cel mai mic fiu al aceluiași președinte Theodore Roosevelt. El a fost pilot și a decedat în primul război mondial, fiind doborât de germani într-o bătălie aeriană, fiind reînhumat la Colleville-sur-Mer, în 1955, alaturi de fratele său.

3. Frații Preston și Robert Niland, a căror poveste l-a inspirat pe Steven Spielberg, în realizarea filmului “Salvați soldatul Ryan”.

Au fost patru frați Niland, care au luptat în al doilea război mondial. La un moment dat, s-a crezut că rămasese în viață doar unul dintre frați - Frederick “Fritz” Niland, deoarece doi au căzut la datorie în Normandia, iar altul era dat dispărut în Burma. Pentru a fi salvat unicul supraviețuitor, Frederick a fost trimis acasă, departe de război, servind în poliția militară. Ulterior s-a aflat că fratele său, Edward, presupus mort în Birmania, a fost, de fapt, capturat de japonezi în mai 1944 și a supraviețuit, fiind eliberat în mai 1945.

Monumentul memorial constă într-o colonadă semicirculară ce are în centru o statuie de bronz – “The Spirit of American Youth Rising from the Waves” , realizată de sculptorul Donald De Lue. Ansamblul este întregit de o capelă multiconfesională și un bazin cu apă în care se află nuferi. De pe promontoriul cimitirului se poate vedea:

Plaja Omaha,

una din cele cinci plaje de debarcare , din momentul debarcării alături de Utah, Gold, Juno și Sword. Există o alee betonată care coboară spre plajă, dar, din păcate, este închisă publicului, de câțiva ani, din motive de securitate, din ce am citit pe net. Pentru a ajunge la plajă trebuie mers cu mașina 3-4 km și apoi se parchează pe un teren viran destul de larg, fără plată.

Noi am ajuns la limita sa nordică, aproape de cimitir; trebuie luat în considerare că în total plaja are 8 km lungime. Este o plajă largă, cu porțiuni de pietriș, apoi de mâl moale și nisip. Urmele războiului s-au estompat și doar câteva buncăre germane de pe dealul apropiat mai amintesc de tragediile războiului.

Departe de ororile trecutului, atmosfera era relaxată, francezii erau la plajă, unii plimbau cățelul, iar mici ambarcațiuni cu vele, dar cu roți, se deplasau pe plajă. Am profitat de atmosfera locului să ne “băgăm picioarele”, la propriu, în Oceanul Atlantic, deoarece la Etretat nu făcusem acest lucru. După o ședință foto destul de prelungită, ne-am îmbarcat în mașina și am condus spre:

Mont Saint Michel

Muntele Saint Michel

Am traversat peisajele bucolic normande, cu case de piatră aranjate cu gust artistic, cu flori pe garduri sau la ferestre. Am avut timp sa ne holbăm la drum deoarece francezii respectă, în marea lor majoritate, viteza legală și curând aveam să aflu motivul. Eu, nerăbdător, să văd minunea “mișel-eză”, am condus, uneori, mai sprinten, dovadă că, după ce am venit din vacanță, mi s-au luat 45 de Euro de pe card, amendă de viteză (la preluarea mașinii se blochează pe card suma de 500 Euro, sumă care se deblochează mai târziu, cam după două săptămâni, după ce se plătesc eventuale amenzi sau alte pagube, neincluse în asigurare, cum mi s-a întâmplat mie).

Recunosc că mă așteptam la așa ceva, mai degrabă, însă, pentru viteza de pe autostrada, unde am mers mai repede cam cu 10-20 km față de viteza legală.

Am ajuns în jur de ora 13 la Saint Michel, am lăsat mașina în parcarea uriașă și am luat un autobuz-naveta, gratis, să ajungem la muntele – mănăstire. Distanța de la parcare la Saint Michel este de 2,5 km și se poate parcurge și pe jos.

Era o căldură infernală, chiar erau coduri de caniculă și în Franța, de aceea am preferat să luăm autobuzul, deși drumul spre Saint Michel este spectaculos și îți oferă nenumărate ocazii să pozezi abația, din varii perspective.

Muntele Saint Michel este un promontoriu stâncos, cu aspect piramidal, în vârful căreia se află o impozantă mănăstire. Este situat la granița regiunilor Normandia-Bretania, oficial în Normandia, deși există încă dispute bretonii revendicând faimosul obiectiv turistic. Saint Michel este situat într-un golf marin, la câteva sute de metri distanță de țărm.

În această zonă, mareele sunt extrem de active, iar diferența flux-reflux poate ajunge la 15 m înălțime. Din această cauză la flux, abația apare ca o insulă, înconjurată de apele oceanice, iar la reflux, apele se retrag câtiva km, iar Saint Michel este înconjurat de nisip și mâl. Un drum suspendat, pe piloni, permite turiștilor deplasarea, atât la flux, cât și la reflux.

Fiind unul dintre obiectivele turistice majore din Franța, cu circa 3 milioane de turiști annual, ne-am strecurat, cu greu, printre mulțimea turistică, încercând să ne facem drum spre vârf, spre mănastire. La baza stâncii este un fel de sat fortificat, cu ceva ziduri de apărare, pe care te poți plimba, urmeză apoi o străduță unică, îngustă, mărginită de tot felul de magazinașe, restaurante etc. Celebră aici este marca “La Mère Poulard”, o mamaie de afaceri, de pe la 1900, care s-a specializat pe ceva simplu și ușor de făcut – omleta. Restaurantul este istoric, pe aici trecând numeroase celebrități care și-au lăsat pozele și autografele, atârnate pe pereți. Prețurile nu sunt deloc pentru toate buzunarele: “Omelette + side dish 38euros, Menu(appetizer+omelette&side dish+dessert) 48euros”.

Am ignorat-o pe mamaia Poulard și ne-am refugiat în răcoarea mănăstirii (intrare cu plată, 11 Euro), unde am colindat prin cotloanele strâmte și cam înfricoșătoare (abația a fost, de-a lungul istoriei, și închisoare), am ieșit pe terasă și am văzut fluxul, adică cum apele Atlanticului invadează uscatul. Am pozat și patio-ul, curtea interioară cu arcade zvelte de piatră. Bineînțeles că din înălțimile abației ai o vedere spectaculoasa asupra întregii regiuni, prilej de nenumărate sesiuni foto.

În fine, am stat vreo 3 ore la Saint Michel apoi ne-am întors tot cu autobuzul la parcare (șoc și groază la plată - 15 Euro, cred că nu există variante pe tranșe orare. Prețuri parcare

Muntele Saint Michel merită vizitat – este impunător, un fel de piramidă natural-antropică, fostă cetate inexpugnabilă, aflată în patrimoniu Mondial UNESCO, ce se ridică din Oceanul Atlantic. Am condus apoi spre:

Dinan

Dinan

Este un orășel medieval, din regiunea Bretagne, cu străzi înguste și case de piatră, sau cu bârne exterioare, din lemn, cu flori la ferestre. Se află pe un deal și este înconjurat, parțial, de ziduri de apărare, pe care te poți plimba. În plus mai are porți și turnuri de aparare, de intrare în orașul vechi, și chiar un mic castel.

La baza dealului curge râul Rance, iar aici este un mic port fluvial, multe terase și restaurante, un pod și un viaduct. Legătura dintre zona înaltă a dealului și port se face prin strada Jerzual, în pantă accentuată (75 m diferență de nivel și, pe alocuri, 35% înclinare)și cu multe case medieval tradiționale, locuite și transformate în mici ateliere, magazine tradiționale.

Am avut cazare la un apartament , “Le Ty de Rose”, care avea trei mari avantaje – poziția, în interiorul orașului vechi, prețul mai redus și parcarea gratuită. Era amplasat într-o clădire veche și nu era așa de bine amenajat ca în cazul primei cazari, de la Etretat. Avea tot ce îi trebuia, dar mai necesita renovări, nefiind modernizat prea mult. Cheile le-am preluat din căsuța poștala, de la intrare și nu am dat ochi cu proprietara, în cele două zile cât am stat la Dinan, comunicarea făcându-se prin Whatsapp. Pentru parcare am primit o cartelă care ne-a permis să parcăm mașina în apropiere, la 100 m de cazare.

După ce ne-am autocazat, am luat la pas orașul, ne-am plimbat pe străduțele medievale, înguste, am văzut castelul pe exterior, un turn medieval de observație - “Tour de l'Horloge” și două biserici – "Saint Malo" și "Saint Saveur".

Seara am mâncat la o “creperie”, denumită “La Bigoudène”, un fel de mic restaurant care vinde în special clătite bretone (crepes bretones sau galettes), specifice gastronomiei locale.

Clătitele pot fi, cam ca la noi, adică făcute din făină de grâu, ou, lapte, și îndulcite, sau de tipul “galette de sarrasin”, făcute din hrișcă – un fel de clatită neîndulcită, împăturită peste un ou-ochi, brânza rasă și jambon.

Ne-am comandat un fel de meniu, la 12 Euro/persoană, ce includea clătitele menționate anterior și un păhărel de cidru (nimic special, gustul mi s-a parut la fel ca cel cumpărat din România). “Galeta” nu a fost rea, chiar am mai mâncat în zilele următoare, însă nici ceva memorabil dpdv gastronomic. După ceva cumpărături la Carrfeour ne-am retras spre cazare, să ne odihnim, deoarece ziua următoare plecam spre:

La cote de granit rose

3. Ziua 3 (marți 12 iulie 2022)

Dinan – Ploumanc’h – Trégastel – Saint Malo – Dinan (346 km)

Traseul în Google Maps pentru ziua a treia

Coasta de Granit roz ("Côte de Granit Rose") – “Poteca vameșilor”

Este o zonă litorală din departamentul Côtes-d'Armor, din nordul regiunii Bretagne, ce se întinde pe 10 km lungime (alte surse zic 30 km), care se remarcă printr-un peisaj inedit, cu stânci gigantice din granit, pozitionate fie solitar, fie în aglomerări haotice, de culoare ce bate uneori spre roz.

Granitul este compus din mică (care dă tenta spre negru), cuarț (dă nuanță de gri) și feldspat (care impune culoarea roz). Felspatul este, de obicei, alb, dar în cazul cristalizării într-un rezervor magmatic, prezența oxizilor de fier determină apariția culorii roz. Citisem și văzusem clipuri video cu acest loc, înaintea plecării noastre în Franța și mi s-a parut interesant și demn de vizitat.

După ce l-am văzut în realitate pot spune că a meritat efortul de a conduce vreo 150 km (și înapoi la fel). Noi am avut o vacanță scurtă, un circuit cu mașina în care am încrcat să vedem obiective turistice renumite franceze, dar se merită sa faci o vacanță strict pe regiuni, de ex. o săptămână în Normandia, sau o săptămâna în Bretagne.

În cadrul “Coastei de granit roz”, între localitățile Perros-Guirec și Ploumanc'h se află “Le sentier des douaniers" (Poteca vameșilor), cea mai interesantă parte a coastei roz.

Am parcat în Ploumanc'h (gratis) și am mers, până aproape de Perros-Guirec, apoi ne-am întors, cale de circa 4km în total.

Peisajul este special, cu roci imense, de un cafeniu-roz ce depinde de momentul zilei, contrastând cu albastrul oceanic, cu un far fotogenic – “Mean Ruz”, cu mici oratorii înconjurate de vegetație de lande. Toate acestea la un loc formeaza un peisaj geologico-marin spectaculos, foarte rar chiar la nivel mondial (se spune că locuri asemănatoare mai există doar în China și Corsica).

Deși am ajuns destul de devreme, pe la ora 10, poteca era destul de aglomerată, în special de francezi, veniți la promenadă, cu cățel uneori, dar fără purcel. Cred că aici sunt firme care fac și scufundări subacvatice pentru turiști și am văzut scafandri în acțiune.

După plimbarea pe poteca bine amenajată a Coastei de Granit Roz, ne-am deplasat câtiva km spre vest, la Trégastel, unde se află două plaje interesante, străjuite de bolovani mari de granit și separate de un mic promontoriu stâncos, peste care există o potecă: Plage du Coz-Pors și Plage de la Grève Blanche.

Ne-am întins cearșaful la Coz-Pors, pe un nisip umed-mâlos, ne-am bălacit un pic în apele reci ale Atlanticului și am făcut o drumeție și spre Grève Blanche. Aceasta mi s-a parut mai “apetisantă”, cu nisip alb, bolovani mari cafenii și apă turcoaz.

Recomand aceste locuri! Pe lângă exotismul geologic, nespecific Europei, în zonă mai sunt o grămadă de alte plaje, trasee, localități care merită explorate. Am pornit înapoi spre Dinan, însă mai înțâi am trecu prin:

Saint Malo - cu zidurile de apărare

Saint Malo

Este considerat “orașul corsarilor” deoarece, între 1500-1800, aici își aveau baza temuții corsari francezi, ce bântuiau mările, pentru bani, glorie și avantaje regale.

Corsarii nu trebuie confundanți cu pirații.

Corsarii atacau și jefuiau navele inamice, doar în timp de război, având asupra lor un document, un fel de împuternicire de la rege, deci jefuiau legal ca să zic așa. Nu se dădeau înapoi nici de a face comerț cu sclavi. Aveau, de regulă, grijă de viețile echipajelor jefuite și aveau ca țintă navele civile ce transportau bunuri, deci nu atacau vase militare.

Pirații erau hoți, pe cont propriu, jefuitori la drumul (oceanul) mare, ce acționau de capul lor, și fără prea mult respect pentru viețile oamenilor de pe navele atacate.

Din Saint Malo sunt cunoscuți corsarii Jacques Cartier, care a fost și un fel de explorator, cercetând regiunea canadiană de la vărsarea fluviului Sfântul Laurențiu în Oceanul Atlantic, și Robert Surcouf. Saint Malo se vizitează mai ales pentru că are un oraș vechi, mărginit de ziduri fortificate (de aceea orașul vechi are denumirea de intra-muros), un castel medieval și plaje cu nisip, lucru rar în regiune.

Am parcat la baza castelului și am pornit în explorarea orașului. Mai întâi ne-am plimbt pe zidurile fortificate (“les remparts”), ce oferă panorame spectaculoase spre plajă (ocupată în întregime) și multele insule ce se află în apropierea țărmului (printre care Grand Bé, Petit Bé și Fort National).

Pe insula Grand Bé este înmormântat scriitorul malouin Chateaubriand, născut la Saint Malo, autorul unor cărți celebre – “Geniul creștinismului” și “Memorii de dincolo de mormânt”. Francezii denumesc locuitorii din Saint Malo - malouins.

De aici vine și de denumirea Insulor Malvines, aflate acum în posesia Marii Britanii, dar situate lângă Argentina. Ele au fost descoperite de exploratorul francez Louis Antoine de Bougainville, care le-a denumit după numele locuitorilor din Saint Malo, de unde plecau în expediție navele sale. Apropo de Malvine (Falkland în engleză), a existant și războiul Malvinelor, între Marea Britanie și Argentina, în 1982, câștigat de britanici.

Am coborât, apoi, de pe ziduri și am mers la un mic far situat pe un rambleu, la un km în afara intra-muros să facem poze în care să cuprindem tot orașul vechi. Ne-am mai plimbat pe străduțele medievale, am trecut pe lângă catedrala "Saint Vincent", greu vizibilă din exterior, din cauza locului îngust unde este situate, am mai băut un suc la o terasă și ne-am luat tălpășița spre Dinan, situat doar la 18 km depărtare.

La venirea și plecarea din Saint Malo, am trecut pester centrala mareomotrică de pe râul Rance, ce valorifică energia mareeleor, tip de centrală destul de rar pe Glob și realizată în anii 1960. Saint Malo are multe de oferit, turistic vorbind, și merită o vizită mai amănunțită. Seara am petrecut-o în Dinan, coborând pe starda Jerzual până în portul de pe râul Rance și luânđ cina la “Le Café Noir”.

4. Ziua 4 (marți 13 iulie 2022)

Dinan – Saumur – Castelul Villandry – Castelul Azzay le Rideau – Tours (343 km)

Traseul în Google Maps pentru ziua a patra

Dimineața ne-am strâns bagajele, am lăsat cheia apartamentului din Dinan, la intrare, în cutia poștală și am plecat spre Valea Loire, mai precis spre orașul Tours, unde mai aveam ultimele două nopți de cazare.

Pe drum am mai vizitat:

Muzeul de blindate din Saumur

Este unul dintre cele mai mari muzee de acest tip din lume. De altfel, nu sunt prea multe, doar câteva, alte doua mai importante sunt în Marea Britanie, la Bovington și altul la Kubinka, pe lângă Moscova.

Muzeul de la Saumur are circa 880 de exemplare de tancuri și alte mașini blindate (majoritatea nu sunt expuse permanent, din lipsa spațiului), din care peste 200 sunt în stare de funcționare. În luna iule, în cadrul unui spectacle denumit “Carousel” tancurile și mașinile blindate funcținale oferă spectacole demonstrative.

Am ajuns aici pentru fiul meu care, în trecut, era mare fan al jocului video “ World of Tanks”. Jocul reflectă destul de realist mare parte dintre tancurile din istorie, în cadrul unor lupte virtuale, fie de unul singur, fie ca parte a unei echipe, iar tancurile sunt realizate realist, respectând adevărul istoric. Fiecare tanc din joc copiază originalul, cu cele trei componente majore, calitative, ale unui tanc: putere de foc, protecție și mobilitate.

Tot jucând a devenit pasionat de aceste mașinării și cunoscător al detaliilor tehnice ale fiecărui tanc și, dacă tot treceam prin zonă, ar fi fost păcat să rateze o vizita la un muzeu de acest gen. Restul familiei, deloc tanchistă, l-a însoțit pentru o inițiere în istoria acestor teribile mașini de luptă.

Sunt mai multe săli de prezentare, fiecare cu tematica sa: Franța – 1914-1918, Germania – al doilea război Mondial, Franța – 1940. Pactul de la Varșovia, Aliații – al doilea război Mondial, Franța contemporană, Motoare și Lumea Contemporană. Am făcut poze la fiecare tanc mai important și alăturat, la panoul explicative, să știu ce am pozat.

Mai importante sunt primele tancuri franceze – Schneider și Renault, celebrele tancuri germane Tiger I și Tiger II (unicul in stare de funcționare din lume), Sherman – american, Centurion – britanic, Merkava – israelian etc. Unele m-au impresionat prin mărimea lor. Mi s-au parut foarte solide și puternice. Dar astea sunt păreri de amator… Dacă sunteți pasionați de tehnică militară, nu ratați muzeul, daca sunteți pe valea Loire!

Villandry - le jardin de l' amour passionné

Castelul Villandry

În planul vacanței noastre erau și câteva dintre vestitele castele de pe Valea Loire. Au fost ridicate începând de pe la 1450, pe fondul perioadei “Renașterii Franceze”, mai întâi de către regi, apoi și de apropiați ai regilor, de curteni, sau pentru favoritele regale.

Castelul Villandry a fost construit, între 1532-1536, de către Jean le Breton, ministru de finanțe al regelui François I (1494-1547) pe locul unei fortărețe mai vechi, pe care a dărâmat-o, păstrând doar un donjon.

Jean (de la Villandry, nu de la Craiova) era un fel de director de șantier, deoarece supraveghea lucrările atât la castelul de la Chambord, a cărei construcție începuse în 1519 (și se va termina în 1547), cât și la propriul castelaș de la Villesavin (1526-1536), considerat “La cabane de chantier de Chambord”. Numai Jean sa nu fii, alergătură, nu glumă…

Trece vreme, vine vreme și pe la 1754, Michel-Ange de Castellane, fost ambasador al Franței la Sublima Poarta (Constantinopol) cumpăra Villandry-ul, pentru 90.000 de livre, de la urmașii lui Breton. Omul modifică parțial grădinile, dar și castelul, atât la interior, cât si la exterior.

După moartea diplomatului, în 1791, fiul acestuia vinde castelul mai departe, pentru 850.000 de livre, lui François Chénais, căpitan de dragoni (militar care se deplasa pe cal, dar se lupta ca infanterist) și “négrier nantais”, zice Wikipedia, adică negustor și posesor de 400 de sclavi în Antilele mici, în insula Hispaniola, Haiti de azi.

Fransua nu are noroc și în anul următor, in 1792, o rebeliune și o invazie spaniolă pe insulă îl obligă să se întoarcă în Franța. Scăpătat, cu afacerile ruinate, vinde proprietatea, pentru 350.000 livre, lui Gabriel-Julien Ouvrard, afacerist veros, ce mai cumparase la prețuri mici și alte castele, cum ar fi Azay-le-Rideau.

Acuzat de escrocherii financiare Gabriel vinde castelul, în 1807, lui Napoleon Bonaparte, care îl dă fratelui său mai mic Jérôme Bonaparte, rege la Westfaliei (1807-1813). Dupa căderea lui Napoleon, Villandry este preluat de familia Hainguerlot, în contul sumelor imense de bani pe care le împrumutase familiei Bonaparte. Treptat, castelul nu mai este întreținut corespunzător și decade, fiind cumparat, în 1900, de François-Pierre Le Roux, un fizician-farmacist de 70 de ani.

Acesta își dă seama că un castel este o pacoste greu de întreținut și, în 1906, vinde lui Joachim Carvallo (1869-1936), un doctor spaniol, cu o carieră strălucitoare și pasionat de artă. Joachim se căsătorise cu Ann Coleman o americanca bogată, moștenitoare a unei zestre provenite din siderurgie.

Joachim aude la Lyon de proprietate, prețul nu i se pare mare, se duce șă îl vada, îi place și îl cumpără. Având banii necesari, probabil de la soție, doctorul abandonează o carieră strălucită în medicină și se dedică total castelului. Iată cum povestește Joachim:

«Je me trouvais près de Lyon lorsque j'entendis parler de cette propriété. Je vins la visiter. Le château était tout en fenêtres, en balcons, en ouvertures à trompe-l'œil. Le parc était constitué à l'anglaise, en vallonnements et mamelonnements […], planté de maintes espèces exotiques récemment importées: cèdres, pins, thuyas, magnolias, massés sur les revers de monticules artificiels. Le château lui-même disparaissait au milieu d'une forêt d'arbres et de verdure. […] L'ensemble cependant me plut. Le prix ne me parut pas exagéré. L'acte de vente fut signé sur l'heure. Deux jours après, le pauvre homme mourait de la goutte. Quand, au début de 1907, je vins m'installer à Villandry, je fus effrayé, en examinant de près le château et la propriété, de la charge écrasante que j'avais assumée. Pendant les premiers mois je fus presque uniquement préoccupé par les travaux d'aménagement et de toilette du château. […] Ce n'est que vers le mois de septembre 1907 que je pus me mettre à l’œuvre ».

Între 1908 și 1916 doctorul Carvallo reamenajează castelul și, în special, grădinile după ce se inspiră din “Monasticon Gallicanum”, o colecție de gravuri din sec. al XVII-lea și din planșele arhitectului Jacques Androuet du Cerceau, referitoare la grădinile monastice din sec. al XVI-le. În present proprietar este Henri Carvallo, strănepotul lui Joachim.

Dacă castelul de la Villandry nu este prea impresionant (cel puțin în contextual celorlalte castele de pe valea Loire), grădinile sunt “inconturnabile’, cum ar spune francezii, adică de neevitat, obligatoriu de vizitat, un “must-see”.

După acest istoric plicticos, cu informații care mi s-au părut mie interesante, trebuie sa spun că grădinile de la Villandry sunt formidabile. Sunt aliniate, fiecare asolament cu geometria sa proprie și perfectă, o îmbinare între matematică, geometrie și arta topiară (arta de a “sculpta” în vegetație diverse forme).

În principal, grădinile se împart în:

- “le jardin d'eau”, cu bazin de apă sub forma de oglindă dreptunghiulară, mărginit de gazon, de copaci perfect aliniați și “tunși” regulamentar și alte patru bazine de apa, circulare, mai mici;

- “le jardin d'ornement”, cu arbuști oramentali tăiați pentru a exprima tipurile dragoste, “jardins d'amour”, ce includ 4 secțiuni:

• L’amour tendre (simbolizat de inimi separate de flăcări);

• L' amour passionné (simbolizat de jumătăti de inimă separate, prinse într-un dans pasional);

• L’amour volage (frivol, simbolizat de patru evantaie, reprezentând volatilitatea sentimentelor; culoarea dominate este galben);

• L'amour tragique (cu patru pumnale sau săbii, reprezentând durerea și duelurile din cause amoroase, iar culoarea dominate este roșu);

- “le Jardin du soleil” – ultima realizată , în 2008, cu trei camera: “la chambre du soleil” cu un bazin în formă de stea-soare, cu plante în care domina culoarea galben, “la chambre des nuages”, cu alei cu plante de culoare albastră și “la chambre des enfants’, cu un loc de joacă;

- “le jardin des simples”, cu plante aromatice, medicinale și condiment; - labirintul vegetal;

- “le jardin potager décoratif” – grădină de legume, realizată în cel mai pur stil renascentist, geometric, cu nouă partere de dimensiuni identice, fiecare cu plante în culori diferite.

Plantele sunt aranjate în partere circulare, simbolizând eternitatea, iar aleile se intersectează în unghiuri drepte, cu trimitere la simbolul crucii.

Deci grădinile sunt minunate, merită pe deplin vizita. Noi am stat cam doua ore, dar poți sta și jumătate de zi, ai ce să descoperi. Recomand și o informare prealabilă, ajută la orientarea la fața locului și la identificarea punctelor centrale de interes. Interiorul castelului? Sincer , nu mai mi-l aduc deloc aminte. Am vizitat șapte castele, în trei zile, și în capul meu este o confuzie totală – în toate castelele sunt camera regelui, camera proprietarului, camera copiilor, sala de mese, tablouri, tapiserii etc, toate foarte asemănătoare între ele. Sfatul meu e să vizitați un singur castel la interior, într-o singură vacanță.

Și chiar daca vedeți unul singur, pe interior, nu știu cât de mult vă va marca. În trecut am mai văzut, separat, în zile diferite, Versailles și Fontainebleau, dar în afara de Galeria Oglinzilor, nu mai știu nicio camera din memorie, trebuie sa mă uit pe poze, să îmi reamintesc ce am văzut. Așadar, dați prioritate exterioarelor castelelor, parcurilor, grădinilor! Rețin toate castele la care am fost, pe exterior, dar mai nimic la interior!

Castelul Azay-le-Rideau

Castelul Azay-le-Rideau

A fost construit între 1518 și 1523 și este un exemplu strălucit al perioadei Renașterii din Franța. Aspectul exterior este extrem de elegant, în formă de echer, cu turnuri cilindrice elegante în colțuri, deasupra cărora se ridică acoperișuri în formă de conuri, prelungite inspirat cu fleșe.

Este amplasat într-un cadru natural deosebit, într-un domeniu-parc, pe o mica insulă de pe râul Indre, afluentul Loirei, iar imaginea castelului se reflectă, romantic, în apele râului Castelul a fost ridicat de Gilles Berthelot, primar al orașului Tours și trezorier al aceluiași rege Francois I.

Ca mai toți oamenii care se ocupau de banii regali, nici Gilles nu a avut o soartă prea bună. Acuzat de deturnare de fonduri și speriat de o posibilă execuție, fuge în orașul Metz, în 1527 și moare în 1529 la Cambray. Regele confiscă domeniul și îl dă șefului gărzilor sale de corp Antoine Poton (de) Raffin.

Ca să nu mai lungesc pomelnicul plicticos de proprietari, prin 1791 castelul este cumpărat de Charles de Biencourt, marchiz de Biencourt și, de-a lungul secolului al XIX-lea familia Biencourt întreprinde lucrări importante de restaurare și amenajează parcul în stil englezesc.

În 1905 statul francez cumpăra castelul și ultima restaurare majoră s-a făcut între 2014-2017. Din interior menționez doar o remarcabilă scară de onoare, cu largi deschideri spre exterior și faptul că, pe pereți, apare deseori blazonul lui Francois I, salamandra, cu deviza “Nutrisco et extinguo” – “Mă hrănesc cu focul bun, îl sting pe cel rău”.

Castelul este remarcabil prin armonia proporțiilor, siluetele elegante ale turnurilor rotunde-conice și amplasarea sa intimistă, discretă, ca o insulă, înconjurată de vegetație. Un castel ca în povești.

Dupa-amiaza, spre seară, am ajuns la:

Tours

Am avut două nopți de cazare la Best Western Central Hotel, pe care l-am ales datorită poziției, lângă centrul vechi, locului de parcare (10 Euro/noapte) și scorurilor bune de pe booking,com. Hotelul a fosd foarte bun pentru noi, am avut un apartament cu două camera la mansardă, cu o baie foarte mare, cu multe facilități (lift, frigider, fier de călcat și masa de călcat, fierbător, cafea, televizor, aer condiționat în ambele camere – foarte util în perioada aceea, când era cod de caniculă).

Seara am ieșit sa hoinărim un pic prin oraș. Situat pe malul Loirei, Tours a fost în Evul Mediu reședință regală și are câteva atracții turistice. Noi am văzut cheiurile Loire (cam pline de oameni amatori de “iarbă”, basilica "Sfântul Martin" (sfânt important în Franța), turnul Charlemagne și ne-am oprit în centrul vechi, inima orașului.

Le Vieux Tours este un mic cartier cu case vechi medievale, de tipul “maison a colombage”, cu bârne exterioare maro din lemn, cu multe flori și cu o mulțime de restaurante și bistrouri,la care părea că ieșise toată populația din Tours.

Am mâncat pizza rezonabilă la gust (blasfemie, nu am mai luat galettes) în piața Plumereau, “epicentrul distracției” și al orașului vechi, la restaurantul “Irish Company” . Am ales Irish deoarece aici am găsit locuri libere la mese. Ne-am retras apoi spre hotel, flanând pe străduțele animate. Ziua următoare era destinată, exclusiv, castelelor de pe valea Loire.

5. Ziua 5 (14 iulie)

Tours- Chambord- Cheverny – Chenonceau – Tours (168 km)

Traseul în Google Maps - ziua a cincea:

Castelul Chambord

Castelul Chambord

Date interesante de pe Wikipedia

- construit în interiorul celui mai mare parc forestier împrejmuit din Europa, de 50 km pătrați;

- cel mai mare castel de pe Valea Loire; - singurul domeniu regal rămas intact de la crearea sa;

- a început să fie construit, inițial ca reședință de vânătoare, de către regele François I, personaj emblematic al perioaei Renașterii franceze, în 1519;

- regele nu va sta aici decât 42 de zile în 32 de ani de domnie;

- nu se cunoaște cu exactitate cine este a fost arhitectul care a proiectat castelul, cele mai plauzibile nume fiind Domenico Bernabei da Cortona (Boccador) și Leonardo da Vinci, invitat de François I la curtea regală de la Amboise în 1516 (va muri în 1519, la conacul său, Clos Luce, de lângă Amboise, la vârsta de 67 ani);

- în 1526, 1800 lucrători munceau la edificare castelului;

- initial, planul castelului consta dintr-un donjon central, înconjurat de patru turnuri rotunde, legate între ele, întro structură rectangulara; - a fost finalizat în 1547, însă a mai fost extins și modificat, într-o măsură mai redusă de unii regi care i-au succedat lui François I, cum ar fi Henric al II-lea (1547-1559) și Ludovic al XIV-lea (1638-1715); - acoperișul castelului este cel mai spectaculos, cu multe turnulețe, lanterne, fleșe, spire, sculpturi etc. și este asemănat cu un oraș privit din depărtare;

- un element central spectaculos și inedit este scara centrală dublu spiralată, dublu elicoidală, asemănatoare formei ADN-ului, cu două rampe care permit urcarea (coborârea) unor persoane, fără a se întâlni. Se pressupune, fără dovezi concrete, că a fost proiectată de da Vinci;

- nu întotdeuauna fațadele sunt simetrice, dovad că planurile inițiale au fost modificate pe parcurs;

- în 1930 este achizionat de statul francez;

- în 1939, după în ceperea celui de-al doilea război Mondial, multe opera de la Muzeul Luvru au fost adăpostite la Chambord; - castelul a fost foarte puțin utlizat ca locuința (avea probleme cu încălzirea camerelor, cu aprovizionarea cu hrana, fiind situate la distanțe mari de alte localități);

- ca și la Azay-le-Rideau, apare deseori blazonul regal al lui Francois I – salamandra, animal legendar rezistent la foc, cu deviza “Nutrisco et extinguo”, o preluare în pseudo-latină, a unei devize italiene: “notrisco al buono, stingo el reo”;

Dincolo de aceste date, Chambord impresionează prin masivitate, turnurile circulare și alambicata structură acoperișului. Din păcate, am găsit castelul în renovare, acoerișurile conice ale turnurilor circulare fiind în reparații și acoperite cu pânze de protecție. Grădinile domeniului, desi relative întinse, nu mi s-au părut spectaculoase, ba chiar “sărăcuțe în comparație cu Villandry sau Vaux le Vicompte, ca sa nu mai vorbesc de Versailles. Se pot închiria mașinuțe electrice pentru a explora domeniul imens.

Deși cel mai vestit și mai vizitat castel de pe Valea Loire, castelul Chambord parcă nu mi s-a potrivit. Dacă exagerez, este un fel de Casă a Poporului medievală ridicată doar să impresioneze, de o grandomanie inutilă.

Castelul Cheverny

Castelul Cheverny

A fost construit între 1630-1634, în stil clasic, de către Henri Hurault, pe locul unui castel mai vechi, deținut tot de familia Hurault.

A trecut prin mâna a mai multor proprietari și în 1825 a fost cumparat de marchizul de Vibraye, urmaș al aceleiași familiei. În prezent domeniul este tot al familiei Vibraye, fiind al doilea cel mai vizitat castel de pe Valea Loire, după Chenonceau.

Ce este remarcabil la acest castel sunt interioarele somptuoase, cu mobilier de epocă, tablouri, tapiserii, șeminee decorate, tavane pictate și casetate. Castelul are și un parc cu câteva mici grădini și o oranjerie. O altă atracției sunt câinii de vănătoare de rasă “français blanc et noir”.

Am încercat să ajungem la momentul hrănirii acestor câini, ce avea loc la 11,30 ("le repas des chiens" pe youtube), dar “spectacolul” era anulat din cauza covidului. Câinii se pot vedea, oricum, într-o anexă laterală a castelului, cam pe unde se află și o expoziție cu desene de Hergé, autorul benzilor desenate “Les aventures de Tintin”, care s-a inspirat đin Cheverny pentru desenul castelului imaginar “Moulinsart”.

Castelul Chenonceau

Castelul Chenonceau

Este inedit pentru că are o galerie, cu două etaje, ce se întinde peste râul Cher. Deoarece la cumpărarea biletelor ni s-a spus că putem să intrăm la ora 14, am avut timp sa ne plimbăm prin grădini și să facem poze cu castelul, reflectându-se în râul Cher. Foarte fotogenic este și donjonul de la intrare, parte a morii fortificate, construită înaintea castelului actual.

În interior am remarcat bucătăria, oarecum la demisol, bine “echipată” pentru acele vremuri, aprovizionată inclusiv cu barca, pe râu. Galeria care traverseaza râul este, de asemea impresionantă, oferind vederi deosebite spre împrejurimi. Ca ansamblu .castelul seamănă puțin cu Azay-le-Rideau, cu turnuri circulare acoperite cu acoperișuri conice, în colțurile castelului.

Mai este denumit și “le château des Dames” deoarece a fost în posesia mai multor personalități feminine:

• Katherine Briçonnet – care supraveghează îndeaproape lucrările la construcția castelului, între 1513-1521. Ea este soția unui lui Thomas Bohier, om important la curțile a trei regi: Charles al VIII-lea, Ludovic al XII-lea și François I;

• Diane de Poitiers – a primit Chenonceau-ul cadou, în 1547, deoarece era favorita regelui Henri al II-lea, fiul lui François I. După moartea lui Thomas Bohier și a lui Katherine Briçonnet, se descoperiseră niște deturnări de fonduri făcute de Thomas Bohier, iar moștenitorii săi nu au putut să plătească sumele imputate, așa că regele François I a preluat castelul (nu s-a ocupat deloc de el, fiind orientat spre alte proiecte – Chambord și Fontainebleau). Diana amenajează grădina, care îi poartă astăzi numele și supraveghează lucrările la un pod în cinci arcade peste râul Cher (1556-1559);

• Catherine de Médicis – regele Henri al II-lea moare chiar la terminarea podului, în 1559, cu ocazia unui turnir, în duel amical cu un curtean, Gabriel de Montgommery, ochiul drept al regelui fiind străpuns, din greșeală, de lancea ruptă a rivalului (regele nu-și închisese viziera coifului).

Catherine o forțează pe Diana să părăsească Chenonceau-ul, dar nu o lasa pe drumuri și îi dă la schimb mai puțin atractivul castel Chaumont (nu este o răzbunare prea aprigă, îi va lăsa și alte domenii și bunuri). Diana nu va sta mult la Chaumont și se va retrage la un castel mai mic, la Anet, și va muri în 1566.

Catherine extinde castelul (1576) cu o galerie cu două etaje, situată deasupra podului peste râul Cher. De asemena extinde domeniul cu o nouă grădină, alta decât cea a Dianei.

• Louise de Lorraine – la moartea Chaterinei de Medicis, în ianuarie 1589, castelul îi revine norei sale Louise, soția regelui Henric al III-lea. Acesta va fi asasinat de un călugăr catolic fanatic, în luna august al aceluiași an 1589. Neconsolată, transformă castelul într-un loc sumbru, îmbrăcată în haine de doliu (negru, dar și alb – culoarea doliului regal), cu tapiserii sinistre pe pereți, reprezentând cranii și cruci din oase.

• Louise Dupin – soțul său a cumpărat castelul în 1733 iar Louise face din Chenonceau un salon important în Epoca Luminilor. Aici vin Voltaire, Montesquieu, iar Jean Jacques Rousseau i-a fost secretar lui madame Dupin și a scris, la castel romanul “Émile”.

• Marguerite Pelouze – în 1864 achiziționează castelul și îl renovează. În prezent castelul este în posesia familiei Menier, cu tradiție importanta în industria ciocolatei.

Seara ne-m petrecut-o la Tours, unde am văzut și catedrala Saint Gaetin, înaltă și zveltă, ca mai toate bisericile în stil gotic. După ce am mâncate galete la “Comptoir de Mamie Bigoude” ne-am amestecat prin mulțimea de gură-cască, la micile spectacole prilejuite de ziua națională a Franței. Nu s-a organizat spectacol de artificii din cauza caniculei și a riscurilor de incendiu.

6. Ziua 6 (16 iulie)

Tours – Castelul Amboise – Castelul Vaux-le-Vicomte - aeroportul Charles de Gaulle (341 km)

Traseul pe Google Maps pentru ziua a șasea

Zilele de vacanță se succed mai repede decât cele obișnuite. Aveam avion pe la ora 21, cceea ce ne-a permis sa mai vizităm în ultima zi alte două obiective:

Castelul Amboise

Castelul Amboise

A fost reședință regală importantă, mai ales pentru trei regi Charles al VIII-lea (mort chiar aici, deoarece s-a lovit cu capul de grindă de la o ușă – 1498), Louis al XII-lea și François I. Este situat pe un promontoriu stâncos, deasupra râului Loire.

În apropiere , la circa 500 m de castel, se află conacul Clos Luce, unde Leonardo da Vinci și-a trait ultimi ani ai vieții (1515-1519); în curtea castelului se află capela “Saint Hubert”, unde se presupune ca este înmormântat maestrul italian.

Începând cu secolul al XVI-lea, intervine declinul, castelul decade, este transformat într-o perioadă în închisoare (1648-1653) și chiar o parte din el este demolat (1806-1810), pentru a reduce costurile de întreținere. Statul francez devine proprietar în 1848, apoi trece în posesia familiei Orléans, care îl restaurează. Castelul mi s-a părut interesant prin poziția sa, surplombând Loire, zidurile de aparare extrem de înalte, și scara în spirală din turnul de apărare ce permitea accesul călare, de la baza castelului până la terasele superioare.

Castelul Vaux-le-Vicompte

Castelul Vaux-le-Vicomte

Este situate la 55 km SE de Paris, în apropierea localității Melun. A fost construit (1658-1661) de Nicholas Fouquet, ministru de finanțe (“surintendant des finances”) în timpul lui Ludovic al XIV-lea (Louis XIV) .

Fouquet a angajat cei mai buni oameni în domeniu, la acea epocă: Louis Le Vau pentru arhitectură, André Le Nôtre pentru grădini și peisaj și Charles Le Brun pentru design interior. Cei trei au format o tripletă formidabilă care au impus un stil nou în artă și au mai lucrat împreună la castelele Vincennes și Versailles.

Pe 17 august 1661, Fouquet organizeză, cu ocazia inaugurării castelului, o sărbătoare grandioasă, și îl invită pe Ludovic al XIV-lea. 80 de mese, 30 de bufete, cinci feluri cu fazani, potârnichi, prepelițe, ortolani, veselă din aur pentru oaspeții de onoare și din argint pentru restul curtenilor (600 persoane), artificii, jocuri de apa în fântâni, piesă de teatru de Moliere și 80 de violoniști, toate acestea sunt menite să-l încânte pe rege.

Reacția este inversă și regele se simte umilit de opulența stridentă afișată de Fouquet. Originea acestei risipe extravagante i se par suspecte, cu atât mai mult cu cât rivalul lui Fouquet, Colbert, îi sugerează că sunt dovezi că există suspiciuni de deturnare din fondurile regale.

Pe 5 septembrie 1661 Fouquet este arestat de cunoscutul muschetar d’Artagnan și aruncat în închisoare pâna la sfârșitul zilelor sale (1680).

Ca o divagație, la sărbtoarea menționată anterior, de protocol se va ocupa François Vatel, bucătar-șef, ce se va sinucide în 1671, la castelul Chantilly. Astfel, tot cu ocazia unui festin dedicat lui Ludovic al XIV-lea, Vatel se simte vinovat că la două mese nu a a mai ajuns friptura, iar a doua zi, peștele promis de furnizorii săi nu a mai sosit la timp și se sinucide, aruncându-se de trei ori în sabia proptită în ușă. A se vedea filmul “Vatel”, cu Gerard Depardieu. Dupa arestarea lui Fouquet, regele confisca bunurile mai importante – tapiserii, stofe de brocart, mese de marmura, vaze, portocali în ghivece etc.

Castelul rămâne, totuși, în posesia fiului lui Fouquet, dar acesta nu are moștenitori și în 1705 castelul este vândut mareșalului Villars, acesta îl vinde ducelui de Praslin, în cele din urma fiind cumparat, în 1875, de Alfred Sommier, industriaș bogat, care îl restaurează. În prezent aparține urmașilor lui Sommier, familia de Vogüé.

Castelul este dominat de un dom central, cu o formă ovală, sub care se afla “Marele Salon”, de unde se deschide o perspectivă larga spre grădinile “à la française”, cu partere geometrice de flori, bazine de apa, sculpturi. Se pare că grădinile de Versailles au ca modele pe cele de la Vaux-le-Vicomte. În domul prevăzut cu lanternă se poate urca pentru o suma de 3 euro (oricum intrarea este destul de piperata – 17 euro) de unde se pote zări pănă la statuia lui Hercule, la 1,5 km distantă, pe axa longitudinală a grădinilor.

Domeniul este vast – cel mai mare monument privat din Franța, cu 500 ha, inconjurate de un zid de 13 km lungime și se pot închiria mașinuțe electrice.

Personal, castelul Vaux-le-Vicomte, mi-a plăcut foarte mult, este un tot bine armonizat, grădini-castel-design, depăsind multe toate castele de pe valea Loire (după mine, pe toate, dar …‘de gustibus’) Astfel s-a încheiat scurta noastra vizita în Franța. Am condus la aeroport unde am predat mașina (cu ceva dificultăți în găsirea agenției Europcar, deoarece erau foarte multe bretele de auostrada) și am decolat cu oră întârziere, dar nu a fost o problemă, pentru că eram mulțumiți că a fost o vacanță în familie foarte reușita.