vineri, 26 august 2016

Circuit Zagreb - Peştera Škocjan - Veneția - Alpii Dolomiți - Belgrad



 Intre 8 si 16 august 2016 am plecat la drum prin Europa, in cadrul unui circuit, cu masina, prin Serbia, Croatia, Slovenia, Italia,  si, la intoarcere, Bulgaria.
Monte Cristallo


1.       Ziua 1  - luni, 8 august.
Am plecat din Alexandria la 7,30, pe traseul Craiova – Portile de Fier, cu mici opriri in renumitul Caracal si la Drobeta Turnu Severin, am trecut granita pe la hidrocentrala, urmand apoi pitorescul Defileu al Dunarii. In apropiere de Belgrad, am intrat pe autostrada si viteza de croaziera s-a marit considerabil, ajungand la Zagreb la 20 ora noastra (19 ora locala), dupa cca 940 km. Am platit autostrada si  in Serbia si Croatia, in Euro, la punctele de iesire, iar benzina cu cardul. O coada de jumatate de ora am prins la granita sarbo-croata, probabil multi turci, bosniaci etc. se intorceau la  domicilii, in Germania si Elvetia. Ne-am cazat in buricul targului (aproape :)), la Hotel Ilica, pe strada cu acelasi nume, in apropierea obiectivelor turistice, ca sa nu mai folosim mijloace de transport, raport bun calitate-pret si cu o parcare stramta, dar utila. Imediat langa hotel este un bancomat al bancii Erste, de unde am scos 500 Kuna (card in lei, 1 Euro/ 7,5 kuna), sa avem de cheltuiala in seara respectiva.
Zagreb - Biserica Sfantul Marcu

Zagreb este un oras cu tenta medievala in zona centrala, veche (orasul de sus, fiindca mai exista si parte moderna, orasul de jos, pe care noi nu am vazut-o) si am apucat sa vedem pe inserat biserica Sfantu Marcu, cu acoperisul colorat și steme ale orasului si Croatiei, strada comerciala Tkalčićeva cu terase inombrabile (scuzati barbarismul), un mic punct de belvedere, unde ajunge unul dintre cele mai scurte trasee de funicular din  Europa (funicular albastru, ca si tramvaiele), zvelta (cum altfel?!) catedrala gotica Sfantul Stefan, pe exterior, si piata centrala Ban Jelačić, cu respectivul personaj de secol al XIX-lea, privind semet de pe un cal, marturie a importantei sale la independenta Croatiei. Ne-am incheiat micul periplu la o terasa zagrebiana, apoi ne-am retras, en fanfare, spre hotelul mentionat.
  
2.       Ziua 2 – marti, 9 august.
Dimineata urmatoare am plecat de la Zagreb si am iesit pe autostrada, tinte fiind pesterile slovene Skocjan si Postojna. Pana la Skocjan au fost 220 km si i-am parcurs fara incidente, cu ajutorul telefonului  cu GPS, in memoria caruia introdusesem adresele si POI-urile importante, iar ca si aplicatii aveam Igo Primo si Sygic, cu harti actualizate. Slovenia, din masina, mi s-a parut o tara cu o infrastructura de transport de invidiat, foarte curata, verde, ingrijita, exploatandu-si la maximum potentialul turistic (asta se traduce si preturi mari la obiectivele turistice sau la vignieta de autostrada – 15 Euro pe o saptamana).
Prima vizitata a fost Pestera Skocjan, informatii despre tarife, orar, descriere amanuntita:
Pestera Skocjan
Situata in plin platou (podis) Karst, de unde vine numele de relief carstic, in zona localitatii Divaca-Matavun, Skocjan este si in patrimoniul mondial UNESCO, iar unicitatea consta in canionul subteran de cca 150 m adancime, pe care raul Reka il creaza in pestera. Daca Postojna seamana, in buna masura, cu pestera Ursilor din tara noastra, Skocjan este singulara  si spectaculoasa: ghidul te poarta pe o alee pe marginea unui abis, raul curge zgomotos, undeva, departe, in canion, jos, in adancime, se traverseaza un pod atarnat deasupra infernului si , per total, experienta este memorabia si impresionanta. La ora 11, cand am intrat noi in pestera, erau foarte multi turisti, grupati in fuctie de limba in care doreau explicatiile: engleza, italiana, slovena. Oficial, in pestera, nu se fac fotografii, insa grupul de turisti se intinde pe distante mari, asa ca am incercat sa imortalizez momentele speologice, insa nu prea am reusit (lumina slaba, lipsa timp , aparat nu prea performant), si o sa preiau cateva fotografii de internet, care sa prezinte, la justa valoare, frumusetea ne(sub)pamanteana a acestui loc. La iesire se pot face mici trasee deasupra dolinelor (un fel de depresiuni formate prin prabusirea tavanului pesterii), apoi se urca cu un funicular, inapoi, la casa de bilete. De aici, din spatele restaurantului-barului, se poate ajunge dupa 200 m, la un punct de belvedere, de unde se pot observa dolinele, privite de sus, si biserica din satul omonim, Skocjan, pe partea opusa. Cam doua ore a durat toata vizita, ne-am mai intremat cu ceva inghetata, suc, la barul adiacentm ne-am luat masina  din parcare si am pornit spre pestera Postojna, aflata la cca 30 km departare.

Pestera Postojna
Pestera Postojna
Am luat bilete combinate cu castelul Predjama, situate in apropiere la 9 km distanta. Dupa parcare, care a costat si ea 4 Euro, intrarea am avut-o la 15, 30:  ti se fac poze la intrare (se pot ridica la iesire contra sumei de 7 Euro/bucata), urmeaza o placuta si comoda plimbare subterana cu trenuletul (atentie la selfie-uri si poze, stancile sunt foarte aproape si va pot rani!), apoi turul propriu-zis prin pestera. Ce sa zic? pestera mare, sali imense, formatiuni uriase – stalactite, stalagmite, sala concertelor, cu acustica deosebita, un pod construit de prizonieri rusi in timpul primului razboi mondial, ghid dedicat si informat. Insa senzatia de deja-vu era prezenta, Pestera Ursilor in varianta supradimensionata, imi revenea permanent in minte, iar, daca ar fi sa aleg intre Skocjan si Postojna, nu as ezita sa optez pentru Skocjan.
Pe finalul zilei am ajuns si la Castelul Predjama, pitoresc amplasat intr-o stanca, ceea ce  permitea o apararea mai solida, fiind mai greu de cucerit. La etajul superior se face chiar trecerea  din castel in pestera, iar prin tuneluri secrete se ajungea, in cazul asediilor, in satele din imprejurimi. Cazarea am avut-o la Rooms Grill, o pensiune de langa Postojna, unde am fost bine primiti, camera curata si parcarea gratis (Rakitnik 35 a, 6258 Postojna, Slovenia), iar masa de seara am luat-o, in apropiere, la Pizzerija Avio Pub (Rakitnik 1a, Prestranek, Slovenia), situate chiar langa un aeroclub, pe paralela de 45 grade latitudine nordica,unde se manaca foarte bine si relativ ieftin (cam 50 Euro, patru persoane).

3.       Ziua 3 – miercuri, 10 august
Venetia - Piata San Marco pe fundal

Intre Postojna si si Venetia sunt circa 200 km, pe care i-am parcurs rapid, pe la ora 12, ajungand la Venetia, pe drum fiind insotiti de o ploaie zdravana. Am lasat masina ( cu o rezervare anticipate, fara plata, pe internet), in garajul San Marco, din Piazzale Roma, la etajul 7, pentru doua zile (se lasa si cheile masinii ca sa poata fi mutata, pret 30 Euro/zi) si ne-am indreptat spre hotelul Rossi, din Canareggio, unde aveam cazarea. A fost cel mai ieftin hotel gasit pe booking.com (toate rezervarile le-am facut pe acest site, cu anulare gratuita), 125 Euro camera cvadrupla/zi, conditii cam spartane, baie minuscula, fara TV, dar noi nu suntem foarte pretentiosi si am zis sa stam, totusi, in Venetia, si nu in Mestre. Dupa check-in, ne-am luat abonament la vaporetto pe o zi/20 Euro si am plecat cu vaporasul numarul 1 pe Canal Grande, din statia Ferrovia, pana la San Marco. Pe drum, norii si temerile noaste, ca vremea nu e potrivita, s-au risipit, si am avut parte de un prima plimbare reusita, delectandu-ne cu vestitele peisaje - vedute, cu palate si case vechi, scaldate de apa lagunei, si alte edificii celebre (podurile Rialto, Academia, biserica Santa Maria della Salute etc.). Debarcati la San Marco, am dat piept cu toata turma turistica mondiala, ce asalta nemilos biata Venetie, (dar nu puteam fi suparati pe colegii  de turism de pe alte meleaguri, i-am privit cu empatie de calatori experimentati, doar nu vroiam sa fim doar noi pe acolo!) si ne-am asezat, cuminti, la coada maricica, de cativa zeci de metri, pentru basilica San Marco
Venetia - Basilica San Marco

Mai  o poza, mai o gluma, randul a inaintat rapid si, intr-un sfert de ora, am intrat in istorica biserica, unde am admirat mozaicurile bizantine, am intrat si la muzeu – 5 Euro, aflat la etaj, sa putem vedea statuile originale (copiile se afla pe terasa de deasupra intrarii in basilica) ale cailor  luati-furati, in cruciada a IV-a, de la Constantinopole, in 1204, si sa privim de deasupra piata San Marco. Ca un fapt divers, conducatorul  infamei cruciade, Eric Dandolo, ce avea 97 de ani in 1204, isi avea mormantul in Sfanta Sofia, la Istanbul, ca-ncurcate-s caile istoriei!
Venetia - Canal Grande si biserica Santa Maria della Salute

A urmat alta coada, la turnul Campanile, clopotnita, 8 Euro, la care am stat  mai mult, peste  jumatate de ora, spatiul din varf fiind mai mic, iar amatorii de panorame venetiene si selfiuri numerosi. In fine, am urcat si aici, am gasit privelisti bune (fara canale insa, care nu se observa deloc), clopote, un loc istoric, unde si Galileo si-a probat telescoapele.
Palatul Dogilor-scump si pe fuga. Iti trebuie juma’ de zi, cel putin, sa poti vedea, macar o parte, din ceea ce ofera. Noi doar am dat o raita prin curtea interioara si am urcat la etaj la sala armelor si prin cele cu picturi, dar nu ne-a ramas mai nimic in cap Ș), o capacana turistica pe care trebuia s-o evitam, dat fiind timpul limitat avut la dispozitie.
http://palazzoducale.visitmuve.it/en/pianifica-la-tua-visita/tickets/
Venetia - Palatul Dogilor

 Dupa acest mic tur de forta  ne-am urcat in vaporetto nr. 2 (asta are mai putine statii, si circula si el o parte din traseu pe Canal Grande), ne-am intors la hotel, in Canareggio, apoi am mancat la un restaurant din zona, unde serveau numai chinezi (sau asiatici, coreeni, ca nu-i deosebesc deloc) si preturile erau mai mici.
Pentru transport pot fi utile linkurile:
http://actv.avmspa.it/it/content/consulta-le-mappe
Seara ne-am intors, tot cu vaporasul, in piata San Marco, sa fim centrul evenimenelor si sa o admiram la amurg, fiindca ziua ni s-a parut minunata. Am mai cascat gura la vitine, la diversele formatii muzicale, care mai cantau la cafenelele elitiste din zona si, satui de atata frumusete venetiana, ne-am carabanit, desigur, cu vaporetto (ca bine mai suna acest cuvant!), spre hotelul nostru de o singura stea, care, insa, ne-a fost casa buna de dormit, pentru doua nopti.

4.       Ziua 4 – joi, 11 august
In a doua zi venetiana, ne simteam deja experti, ni se parea ca stim traseele, vapoarele, si ca vom stim sa fentam suvoiul uman, ce se revarsa permanent, spre  omniprezentele indicatoare San Marco, Rialto, Piazzale Roma, Ferrovia.  Pe la ora 9, iute ne-am imbarcat tot in vaporasul 2, in directia opusa, spre Tronchetto, Giudeca, ca sa ajungem la pitoreasca insulita San Giorgio Maggiore, ce se vede in larg, din preajma pietei San Marco. Aici se afla un complex monastic, o biserica proiectata de Palladio, renumit architect renascentist, si, in plus, picturi de Tintoretto si o camapanila, ce permite panorame chiar mai atragatoare decat turnul-clopotnita, din piata San Marco.
Un aparat foto cu zoom mare va permite poze excelente cu Piata San Marco si toate insulele invecinate, deci recomand urcarea  (cu liftul, 6 Euro) in campanila.
Dupa sesiunea foto de la San Giorgio Maggiore, am traversat canalul, profitand la maximum de abonamentul de o zi pe vaporetto, spre San Marco, si, cu ajutorul unor harti luate de pe internet, am dibuit Teatro La Fenice
Un interior relativ mic, comparativ cu alte sali de opera, insa somptuos, cu loje aurite, loc istoric pentru opera italiana, cu multe premiere in secolul al XIX-lea  (Rigoletto, La traviata), renascut din propria-i cenusa, dupa cum ii sugereaza si numele Fenice=Phoenix, dupa trei incendii devastatoare. O expozitie permanenta marcheaza trecerea prin aceasta institutie a Mariei Callas, La Divina interpretand numerase roluri la opera venetiana. Pretul de intrare este cam piperat – 10 Euro/adult, iar permisiunea de a fotografia, inca trei euroi!
In apropiere, printre stradutele stramte si inghesuite, cu putina rabdare, se poate localiza o comoara ascunsa (hidden gem, cum ar zice englezii): Scala Contarini del Bovolo, adica scara melcului din palatul Contarini, cum ar veni, in traducere libera.
Este o scara fotogenica, in spirala, sinteza intre mai multe stiluri arhitecturale (gotic, renascentist, venetiano-bizantin), iar daca nu aveti 7 Euro sa o urcati (si sa vedeti si ceva picturi pe interior), va puteti multumi si cu pozele pe exterior, gratis si edificatoare.
Scala Contarini del Bovolo

 Am luat-o la pas spre podul Academiei, sa facem pozele clasice, cu Canal Grande si biserica Santa Maria della Salute pe fundal, am mai adastat la o cafea-suc la o terasa si, cum ne expira abonamentul la vapor, ne-am intors la hotel, pentru o scurta pauza. Dupa amiaza, am urcat intr-o gondola, pentru a completa experienta venetiana, sa facem plimbarea traditionala, pe canale, la pretul standard si fix de 80 Euro/30 minute. Gondolierul a fost profesionist, bun vorbitor de engleza, ne-a explicat una-alta despre istoria Venetiei si unele cladiri de pe traseu, ne-a bagat prin canale mai mici, in zona Sao Polo, a iesit pe Canal Grande si ne-a intors, de unde am plecat, in Cannaregggio.  Te simti privilegiat sa plutesti, romantic sau nu, pe langa toate aceste cladiri, incarcate de istorie, alunecand usor in laguna Serenisimei, deci un lucru de facut, in ciuda pretului.
Apropo de gondolier, numarul de licente acordate anual de primarie, pentru aceasta meserie, este de 430,  trebuie sa fii neaparat , get-beget venetian, licenta se mosteneste din tata in fiu (desi, in 2010, pentru prima data, o fiica de gondoloier a devenit gondoliera, ca sa zic asa), iar cand un gondolier nu are  mostenitori si se elibereaza un loc, se da concurs serios, cu proba practica si teoretica (istorie locala, limbi straine), amatorii trebuind sa urmeze cursuri, pe langa cei cu experienta. Toate gondolele au acelasi dimensiuni, cam 11 m lungime si 1,5 latime, obligatoriu de culoare neagra. 

Reintorsi la Ponte del Guglie, am trecut prin Campo Ghetto Nuovo (ghetoul evreiesc), apoi am mers agale spre podul Rialto, (infometati, era sa sa comitem o blasfemie si sa intram la Macdonalds! :)), apoi am urmat indicatoarele spre Piazzale Roma, trecand prin mai multe mici piete (campo) si, traversand, Ponte della Constituzione, am ajuns seara in zona garii – Cannaregio, unde am mai intrat in biserica San Geremia si am cumparat suveniruri.
Intr-o zi si jumatate am apucat sa ne facem o idee despre oras, neglijand insulele, ca Murano sau Burano, muzeele si bisericile, si pot concluziona ca Venetia are un pitoresc unic,  melanj armonios, misterios si inubliabil de canale acvatice, gondole, campanile si palate medievale.



5.       Ziua 5 – vineri, 12 august
Dupa o trezire (semi) matinala, pe la 8,30 ne-am strans calabalacu’, si am tras de trolere vreo 800 metri, cat era distanta de la hotel, pana la garajul San Marco, din Piazzale Roma, unde lasasem autoturismul, proprietate personala :), la etajul 7. Am platit taxa colosala de 60 Euro/ zile (dar, deh, venetianu’ subtire, cu cheltuiala se tine), am scoborat Renault Symbolu’ (ca doar  nu credeati ca e cine stie ce beemveu'!), din pod, am pornit GPS, din telefon, i-am dat ca destinatie San Vito di Cadore si am dat bice vreo 100 de km, pe autostrada italiana ( 7 Euro, daca informatia ajuta pe cineva si daca mai retin eu bine), pana la Belluno.  De aici se termina cu viteza, se intra in munti, exista o singura banda, aglomeratie, fara depasiri, cu tuneluri lungi , asa ca am mers  incet urmatorii 50 km, pana in San Vito di Cadore, micuta localitate situata la 10 km sud de mult mai cunoscuta Cortina d’ Ampezzo.  Am avut cazarea la hotelul Cima Belpra, la poalele muntelui Antelao, 3 nopti, cu demipensiune, conditii bune si pretul cel mai convenabil gasit pe booking, in aceasta zona, de altminteri extreme de scumpa la cazare si mancare.
Dar ce cauta neamtu-n Bulgaria?, adica ce cautam noi in nord-estul Italiei?  Cautam Alpii Dolomiți, cei mai fotogenici si  spectaculosi munti europeni (cel putin, sa nu ma hazardez, sa zic mondiali, ca or mai fi si altii, dar astia sunt,oarecum, mai la indemana).  Deci de ce sa vizitam Dolomitii?
-          “ie” frumosi: platouri selenare, varfuri verticale sau creste zimtate se avanata spre cerul azzurro (Celentano e printre prefratii mei), verdele crud al pajistilor si padurilor contrasteaza cu coloritul variabil al rocii, in functie de anotimp si momentul zilei (gri, alb-monti pallidi, brun, portocaliu), iar panoramele sunt remarcabile, practic, din  orice loc mai inalt. Ca  o recunoastere universal a unicitatii acestor peisaje, Alpii Dolomiti sunt in Patrimoniul Mondial U.N.E.SC.O. din 2009.
Lacul Misurina - a doua plimbare cu hidrobicicleta

-          reprezinta patria alpinistilor, cataratorilor si amatorilor de via ferrata (niste poteci mai expuse, prevazute cu cabluri de asigurare, pe traseele carora trebuie sa vii pregatit cu echipament-ham , carabine, etc., sa stai agatat de cablu). Turnuri solitare si  varfuri izolate isi asteapta musterii dornici de adrenalina, gata sa escaladeze fomidabilii pereti de dolomita (roca formata pe fundul marii Tethis, acum peste 200 milioane de ani, prin depunerea coralilor-mici vietati marine cu schelet calcaros; in urma cu 60 milioane de ani au inceput miscarile orogenetice, de ridicare si formare a muntilor, care, treptat, a scos depunerile de corali la suprafata, iar de aici provin si numeroasele vestigii paleontologice din zona, cu fosile oceanice; roca a fost denumita dupa geologul francez Dolomieu, din secolul al XVIII-lea).
-          vestigiile natural-istorice, ma refer, la faptul ca, in timpul primului razboi mondial, linia frontului intre Italia si Austro-Ungaria a trecut prin Dolomiti. Ambele tabere si-au fortificat pozitiile, si au declansat un razboi montan subteran, foarte dur si nemilos,  detonand, cu ajutorul tunelurilor sapate in stanca, pozitiile adverse. Muntii din jurul Cortinei d’Ampezzo, si nu numai, sunt intesati cu marturii ale acestui razboi.
Ca si Romania, initial, in primul razboi mondial, Italia era aliata cu Germania si Austro-Ungaria (Tripla Alianta), insa, in urma unui tratat secret de la Londra, din 1915, Italia s-a alaturat Antantei (Marea Britanie, Franta , Rusia) si I s-a promis, ca recompensa, Trentino, Tirolul de sud, regiunea Trieste si parti din Dalmatia. Desi, in 1917, armata italiana a fost infranta de cea austro-ungara, ajutata de cea germana (in care, in batalia catastrofala pentru italieni, de la Caporeto, din Alpii Sloveniei de astazi, de pe raul Soca-Isonzo, se remarca un personaj important in al doilea razboi mondial  - Erwin Rommel), aliatii castiga razboiul si Italia primeste, prin tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919),  teritoriile mentionate, cu exceptia Dalmatiei. Infleuntele germane sunt, de altfel, evidente, in arhitectura cladirilor, denumiri si limba deseori prezenta (alaturi de limba locala –ladina, o variant de reto-romana).
-          infrastructura turistica, incepand de la cabane (italienii le spun refugii, insa termneul nu coincide cu cel de la noi), drumuri, pana la teleferice si telescaune.
Dupa check-inul rapid, ne-am luat repede tapasita spre Cortina (1200 m altitudine) si am zis sa inauguram prima zi dolomitiana, cu o priveliste de sus, de pe Toffana di Mezzo, de la peste 3200 metri altitudine. Telefericul se numeste Freccia nel Cielo (sageata cerului) si  are trei sectiuni: Col Druscie  1778 , Ra Valles- 2474, Toffana - 3191 m.
De jos am vazut ca pe varf sunt ceva nori, dar am zis sa riscam, ca poate vom avea noroc si se va face mai senin. Ne-am luat bileste (30 Euro/adult, dus-intors) si am urcat in cele trei telecabine, ce ne-au purtat, cam intr-o jumatate de ora, pana in varf. Sus, pe Toffana, am gasit frig, ninsoare si ceata , de abia vedeai la cativa metri, iarna curata, ce sa mai discutam. Ne-am batut cu bulgari de zapada, de necaz, ne-am pozat la 3000 m altitudine, apoi am coborat inapoi , in statia Ra Valles, unde se afla, cea mai inalta pizzeria din Europa (dupa cum zice reclama lor), iar vremea era mai permisiva, lasandu-ne sa vedem pana departe, spre Muntii Cristallo sau spre Cortina. Am mai stat aici la poze si cafea , la terasa simpatica, cu butoaie si am sarit inapoi in teleferic , sa ne intoarcem in Cortina.
Am plecat apoi spre Cinque Torri, grup de stanci fotogenic, mult utilizat de alpinisti pentru catarari, si cu vestigii din primul razboi mondial. Dinspre Cortina se merge spre pasul Falzarego, iar cu 6 km inainte de acesta, la un fel de bariera,  se intra pe un drum ingust, deseori in panta accentuate, cu o singura banda, ce duce la Rifugio Cinque Torri (drumul e accesibil doar dupa 15,30).
Cinque Torri - prima zi

Cu ceva peripetii auto (aglomeratie, spatii de tras pe dreapata putine, un neamt cu ditamai furgoneta blocase drumul), am ajuns si la cabana cu acelsi nume, situata chiar la baza acestor Cinci Turnuri. De aici se pot face drumetii spre Rifugio Scoiatteli, se pot inconjura turnurile, sau se pot vizita fortificatiile italiene din razboi (museo della grande guerra). Noi am urcat vreo 20 minute pana la  Rifugio Scoiatteli, timpul s-a inseninat, permitand fotografii reusite cu toata zona, apoi ne-am intors, coborand pe la fortificatii si pe langa Cinque Torri, unde cataratori neinfricati urcau pe turnuri. Zona este accesibila, peisajele sunt spectaculoase, cabanele aproape, este deci o zona potrivita pentru cei fara pregatire fizica , pentru pantofari, cu trasee usoare si frumoase (noi aveam sa ne si reintoarcem in zilele urmatoare). Spre seara s-au pornit ceva stropi de ploaie, nu indeajuns de numerosi sa nu ne permita sa ajungem si in pasul Falzarego, de unde voiam sa urcam cu telecabina pe varful Lagazuoi. Din pacate era tarziu si programul se terminase, ne-am multumit doar cu peisajele din zona si ne-am retras spre hotel sa ne halim binemeritata cina J.

6.       Ziua 6 – sambata, 13 august
Situata la doar 10 km de San Vito di Cadore, unde am fost cazati, Cortina d’ Ampezzo era statiunea cea mai la indemana pentru noi si citisem ca, in afara de Freccia nel Cielo, care urca pe Toffana di Mezzo, mai exista si un al doilea teleferic, in partea de est a statiunii, Funivia Faloria. Acesta te urca, din doua sectiuni, pe Muntele Faloria, la refugiul cu acelasi nume, situat la 2120 m altitudine:
http://cortinacube.it/rifugio-faloria-mountain-hut/
Langa statia de teleferic e o parcare mica pentru clienti, de obicei plina, si, imediat in apropiere, o alta parcare, mai larga, ce apartine de primaria Cortina, cu plata ( 1Euro/ora,  la automat, iar bonul se lasa pe bordul masinii).
De la rifugio Faloria se poate ajunge, pe jos, sau cu o masina de teren, contra a 5 Euro/persoana la Rifugio Capanna Tondi, situate un pic mai sus, la cca 2340 m. Cabana se lauda ca este “storico rifugio di Cortina d'Ampezzo gestito dalla famiglia Verzi da oltre 70 anni”. 
Monte Faloria

Din acest platou deschis la 360 grade, cu pasuni alpine, sunt panorame à bout de soufflé, ca nu mai gasesc epitete in romana :), spre toti muntii maiestuosi din-mprejur: Cristallo, Sorapiss, Pomagagnon, Croda Rossa, Croda Nera, Toffane etc. De aici pornesc si trasee pitoresti, pentru amatorii de drumetii si ture de munte mai lungi, spre Rifugio Vandelli si Lacul Sorapiss. Ne-am savurat traditionalul espresso, plus ceva bucati de tort, pe terasa panoramica de la cabana Tondi, cu o launtrica multumire turistica, ca avem un timp perfect, senin, cu soare , si putem admira peisaje de rêve. Am coborat per pedes spre cabana Faloria (se poate si cu jeepul, dar mai dai 5 Euro), si ne-am intors in Cortina, la cumparaturi. Statiunea este cam scumpa, elitista, de boieri :), ce vin mai ales iarna la schi, dar noi vroiam un supermarket cu preturi populare, sa ne mai aprovizionam cu ceva apa, suc, sau ceva de rontait prin masina.  Singurul magazin de acest gen (si din intreaga zona?!) este Cooperativa di Cortina:
Am lasat masina in parcarea de la Faloria si am coborat un pic in oras , sa ne facem aprovizionarea, ocazie cu care am strabatut si centrul cunoscutei statiuni: cca 6000 locuitori, 1224 m altitudine, gazda a olimpiadei de iarna din 1956,  micuta, cocheta, excelent amplasata intre masivele dolomitice. Indelustati cu produse nesanatoase, dar proaspat cumparate, si dornici de noi aventuri montane, am setat, in GPS, ca destinatie, Tre Cime di Lavaredo, imagine iconica a dolomitilor, cu trei stanci  babane (pe verticala), de cca 3000m fiecare. Am pornit 15 km spre est, trecand prin pasul Tre Croci (de unde se poate pleca, de asemea spre lacul Sorapiss, pe traseul 215, o drumetie relativ usoara, pe care o avusesem in vedere la plrcarea din tara, sau pe muntele Cristallo, cu via ferrata Ivano Dibona si podul suspendat unde s-a filmat o scena din  “Cliffhanger”). Traseul e virajat, in serpentine-tornante, pana la la Lacul Misurina (1750 m altitudine), unde se afla intrarea pe traseul panoramic, ce duce la Rifugio Auronzo. De unde pleaca drumetiile ce inconjoara Tre Cime. Ajunsi  pe la ora 12 la bariera de intrare (se plateste accesul pe acest drum – 25 Euro/autoturism sau 16 Euro dupa ora 15),  ni s-a refuzat accesul, din cauza ca parcarea de sus, de la Rifugio Auronzo, este plina si am fost rugati/obligati sa revenim dupa doua ore. Tot raul spre bine, lacul Misurina este minunat amplasat, intre munti, am inchiriat o hidrobicicleta (6 Euro/juma de ora), si ne-am relaxat, plutind pe apele cristaline ?!  alpine. Din hidrobicicleta am ochit si un telescaun (seggiovia), ce urca la Rifugio Col de Varda, cabana ce strajuieste din  inaltimi laul Misurina:
http://www.rifugiocoldevarda.it/
Telescaun Col de Varda (Lacul Misurina)
Fiindca mai aveam timp, pana la 14, am urcat si pana la Col de Varda, sa ne bucuram de panorama fabuloase, sa ne bem cafeaua la inaltime, si sa ne amuzam, suspendati, in telescaunul de doua personae.
Au trecut repede cele doua ore, ne-am reintors la poarta de intrare spre  Tre Cime, am platit si am urcat abrupt, cu masina, cei cinci km pana la Auronzo.
La Rifugio Auronzo (2330 m altitudine) este o parcare incapatoare (dar nu intotdeauna suficienta, dupa cum am vazut!) si se poate pleca intr-un traseu circular, ce inconjoara Tre Cime (cele trei varfuri), cale de cca 10 km, trecand pe alte doua refugii: Lavaredo , 2344 m,(http://www.rifugiolavaredo.com/home.html) si Locatelli, 2450 m (http://www.dreizinnenhuette.com/).
Tre Cim e- in departare Rifugio Locatelli

Vremea a fost perfecta, traseul  usor , o alee batuta de turisti de toate varstele si natiile, cu putine denivelari, doar o mica urcare spre Forcella Lavaredo, de cca 20 minute. Se pot vedea, in toata splendoarea lor geomorfologica, peretii verticali ai celor  trei varfuri – Cima Grande, Cima Piccola, Cima Ovest, Monte Paterno, Torre di Toblin, Cadini di Misurina etc. Noi nu am parcurs tot traseul, ne-am oprit pe fatada nordica, la jumatatea distantei intre Lavaredo si Locatelli, considerand ca am mers destul si ca e cazul sa ne odihnim la o cafea, la cabana Lavaredo. Ne-am intors la rifugio Auronzo, unde ne-am gasit masina un pic zgariata, de cineva neatent, care si-a lasat vopseua pe bolidul nostru, noroc ca nu avem masina scumpa :)) si n-am lasat micul incident sa ne strice  happy-endul turistic! Am plecat spre hotel trecand, iar, pe langa lacul Misurina, unde jumatatea feminina a familiei a mai facut o tura cu hidrobicicleta , iar cea masculina a stat la terasa, facand poze cu zoom , cu lacul si Tre Cime pe fundal.

7.       Ziua 7 – duminica, 14 august
Toffana di Mezzo - terasa de la teleferic
Era ultima zi in Dolomiti si nu vazusem decat o mica parte din aceasta regiune superba, cea estica, din jurul Cortinei, insa, spre vest, alti munti falnici (Marmolada, regina Dolomitilor, cu ghetar, Rosengarten, Sassolungo, Sella cu platoul sau selenar si varful accesibil Piz Boe), pasuri de mare altitudine (Sella, Campolungo, Gardena, Pordoi etc.) si statiuni montane cochete (Arrabba, Santa Cristina, Selva di Val Gardena, Ortisei, Corvara, Canazei, Alleghe) au ramas pentru o ipotetica viitoare vacanta. Noi ne-am rezumat la Dolomiti Ampezzane, din motive logistice si de comoditate. Trebuie luat in considerare si ca drumurile din zona sunt supraaglomerate,  in august, se merge foarte incet, deseori in panta si pe serpentine, iar distante, relativ mici pe harta, se vor parcurge, in realitate, in timpi mult mai mari decat se anticipa. Aveam o restanta din prima zi – Toffana di Mezzo, varful la care am ajuns in prima zi si era ceata si zapada: situatia meteo era mult mai favorabila astazi si am facut aroganta (scuzati expresia becalliana J), sa mai urcam o data cu telefericul (funivia) Freccia nel Cielo, la 3200 m altitudine:
Toffana di Mezzo - terasa de la teleferic

Toffana di Mezo - terasa cu butoaie de la Ra Valles
Am parcat masina (pastrati biletul de la telecabina, cu el aveti gratuitate la automatul de parcare) langa stadionul olimpic (Cortina a gazduit olimpiada de iarna din 1956) si ne-am imbarcat la ora de deschidere – 9 in cele trei teleferice care ne-au (re)urcat de la 1200 m altitudine la 3200 m. Sus  exista o terasa, insorita in acea zi, cu sezlonguri albastre, pe care unii turisti, mai obositi, chiar prindeau, sforaitor, un pui de somn, iar altii perspective alpine minunate, la 360 grade, spre toate masivele inconjuratoare, pana in Austria , la Grossglockner, la ghetarul Marmoladei, Croda Rossa, Sella sau Sorapiss. O mica poteca. expusa, dar asigurata cu cablu duce chiar pana in varf; am incercat sa mergem pe ea, dar neasigurati cu carabina si ham, cu haul la juma’ de metru distanta, am considerat ca e mai intelept sa ne multumim cu privelistile de langa asa zisul abis al Toffanei si de pe terasa. Recomand calduroas o urcare, la mare altitudine, pe Toffana sau Marmolada (se urca din Malga Ciapela si banuiesc ca panorama e asemanatoare), sau chiar Piz Boe, pe masivul Sella, deoarece sunt peisaje si perspective montane memorabile. Am coborat la statia intermediara Ra Valles, unde am stat, din nou, la o cafea , la butoaie, admirand Cortina d’ Ampezzo, tupilata jos in vale, in caldarea marginita de uriasele massive dolomitice, apoi am coborat la statia urmatoare Col Druscie, unde, pe o peluza inierbata, se facea plaja si exista un observator astronomic. 
In prima zi imi placuse mult zona Cinque Torri si mai vroiam sa facem un traseu relativ usor de la Rifugio Scoiatteli (2255 m altitudine), la Rifugio Nuvolau (2575 m), trecand pe la Rifugio Averau, deplasandu-ne dinspre Pasul Falzarego, spre Pasul Giau. Daca data trecuta am urcat la Cinque Torri, spre cabana cu acelasi nume, cu masina, si de acolo am ajuns in 20 minute, dupa o urcare scurta, la Scoiatteli, de aceasta data, am urcat cu telescaunul de patru persone (seggiovia) de la Bai de Dones:
De la Scoiatteli urmeaza un traseu deosebit, de circa  o ora, cu panorame extraordinare, pana la Nuvolau, cu o diferenta de nivel de circa 300m
Traseul este recomandabil pentru oricine cu conditie fizica medie, foarte ofertant ca peisaje, cu o ultima urcare pe o spinare calcaroasa, pana la rifugio Nuvolau, amplasat stingher si strategic deasupra haurilor. Ca si in zilele anterioare, fiind week-end, august si vreme buna, zona era intesata de drumeti, de toate varstele, bine echipati pentru ture montane. La  intoarcere, in coborare, am facut cca jumatate de ora, apoi o pauza de rigoare-cafea la cabana Scoiattoli si am coborat cu telescaunul in parcarea de la Bai de Dones
http://www.5torri.it/portfolio/bai-de-dones/

Ca sa mai diversificam oferta turistica, pe drumul de la Cortina la pasul Falzarego ochisem o poiana, unde avea loc o demonstratie de soimarit, de la ora 15, la Falconeria Dolomiti:
Ne-am incadrat in timp si am prins o reprezentatie cu o eleganta bufnita alba (civetta delle nevi), soimi si acvile; un nene mustacios, care cam semana cu  pasarile sale
ne-a prezentat in italiana cate ceva despre aceste animale si le-a lansat, ca  sa ne arate cum ataca si prind prada, pasarile fiind, de alminteri, foarte vitezomane si precise. Dupa acest mini spectaacol, am mers peste drum, unde parcasem la Locanda del Cantoniere, unde am mancat pe o terasa exterioara inghetata si tort, avand privelisti bune spre grupul de munti Toffana. Ne-am incheiat ziua la Cooperativa del Cortina, cumparand suvenire si ce ne mai trebuia pentru drumul de intoarcere.

8.       Ziua 8 –  luni, 15 august
Belgrad  - Parlamentul

Belgrad - cladire bombardata de NATO
Ne-am luat la revedere de la Dolomiti pe la 8,30 si am plecat cale lunga, de peste 800 km, fara incidente, spre Belgrad, trecand prin Slovenia (vigneta era inca valabila) si Croatia, unde am ajuns pe la 18 , ora Belgradului. Dupa o cazare rapida la Hostel Parliament (recomand, situat central , in spatele parlamentului, langa biserica Sfantu Marcu, camera mare, cu frigider, parcare gratuita in curtea interioara), am apucat sa vedem, mai pe inserat, confluenta Sava-Dunare, parcul si cetatea Kalemegdan, cu tancurile din muzeul militar si strada pietonala, turistica, Knez Mihailova, animata si vibranta. Am remarcat nationalismul (in sens bun) sarb, cu steaguri, fulare cu Novak Djokovici, simpatia pentru Rusia, preturile prietenoase si atmosfera relaxata. Fiind perioada olimpiadei, sa nu uitam spiritul de echipa si de lupta al acestui popor, ei avand performante exceptionale la sporturi de echipa ca polo, volei sau baschet. E de inteles si empatia pro-rusa, deoarece sarbii nu uita: au fost bombardati si in 1995, in Bosnia, si in 1999, cand li s-a facut o mare nedreptate, de catre occidentali, pierzand Kosovo, leaganul poporului sarba. De altfel, in centrul Belgradului, ca marturii ale razboiului, sunt vizibile cladirile bombardate de N.A.T.O., iar la muzeul aviatiei sunt expuse, cu mandrie, ramasitele, avionului invizibil Lockheed F-117 Nighthawk, doborat de sarbi in 1999 (se pare ca l-au detectat pe radar cand si-a deschis trapa pentru bombe).
Seara am mancat mici sarbesti – ćevapčići, la terasa Moliere, facand bilantul calatoriei noastre


9.       Ziua 9–  marti 16 august
Era ziua in care urma sa ajungem acasa, dar am zis sa trecem si prin Bulgaria, sa vedem cetatea si stancile de la Belogradchik. Dupa ce am vizitata catedrala ortodoxa Sfantul Sava, am mers pe autostrada sarbeasca pana la Paracin, apoi am urmat pe un drum virajat, Valea Timokului, pana la Zajecar, am trecut granita sarbo-bulgara, pe la Vrska Cuka, printr-o vama obscura:
Belogradchik

apoi GPS ne-a bagat prin niste vagauni, pe drumul judetean 1401 din Bulgaria,  cam neintertinut, cu sate rare si mai prapadite ca la noi, cale de 40 km, pana la Belogradchik. Aici am scos leva de pe cardul in lei si am urcat sus la cetate (ei o numesc Kaleto), amplasata intr-un cadru natural deosebit cu stanci inalte, din gresie si conglomerate, rosiatice, cu diverse forme, care mai de care mai intereseanta - mănăstirea, madonna, călărețul.
Am urmat traseul spre nord, am trecut podul Vidin-Calafat si am intrat acasa (ca unde e mai bine !), am traversat Craiova si am ajuns la Alexandria la 20.

Pestera Skocjan

Pestera Skocjan (internet)

Pestera Skocjan (internet) podul Cerkvenik

Pestera Skocjan (internet)



Pestera Skocjan (internet)

Adăugați o legendă


















































Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan 

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor


Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan - traseu deasupra dolinelor

Pestera Skocjan -belvedere aflat la 200 m in spatele resturantului

Pestera Skocjan -belvedere aflat la 200 m in spatele resturantului


Pestera Skocjan 





























Pestera Skocjan







Pestera Skocjan



Pestera Skocjan

Pestera Skocjan

Pestera Skocjan