marți, 27 iulie 2021

Circuit prin Turcia (2021) - istorie, natură și aventură

 

Plaja Patara

            În 2021, având în vedere situația pandemică, am zis să nu ne îndepărtăm, cumva, prea mult de casa și să facem o vacanță prin proximitatea României. Am ales Turcia, de fapt Riviera Turcească (o parte din ea, bineînțeles), deși noi am mai fost în această de țară de două ori, dar niciodată cu mașina.  
           Am fost o dată la Istanbul, 4 zile, și o data, în Cappadocia, tot 4 zile. Echipa turistică a fost formată din 5 persoane, dintre care 2 șoferi. Cazarea am luat-o doar prin booking.com, cu anulare gratuită, până cu câteva zile, înaintea plecării.
         Ca documente, am avut coduri HES (nu s-au cerut decât la două cazări și recepționerii au fost surprinși că avem asa ceva), asigurare auto RCA, cu Turcia nebarată, asigurare de asistență rutieră la 9695 (de care nu am avut nevoie, din fericire), asigurări turistice de călătorie, la Generali, pașapoarte valabile, adeverințe de vaccinare (au fost cerute la granița bulgaro-turcă), cartele de la Vodafone de 15 Euro, cu 1 GB de date (a fost suficient pentru mici intrări pe net și GPS, pe alocuri).
       Ca GPS, offline, am utilizat IGO, Sygic și Google Maps, cu hărțile necesare downloadate anticipat; deci, practic, nu prea am avut nevoie de internet mobil pentru GPS, decât în anumite momente când ne-am mai încurcat (prin Afyon, Izmit etc.). 
      Etapele călatoriei au fost următoarele;

 

Ziua 1. Sâmbată, 10 iulie Alexandria – Canakkale (585 km).

Traseul zilei: https://goo.gl/maps/qDuz9VvP2gYrsuZF7 

          Am plecat din Alexandria pe la 7,15 și am trecut cu bacul de 8,30 (primul din orar) pe la Zimnicea-Sviștov. 
         Wrong choice! La bulgari am fost ținuți pe vas, fără să debarcăm, circa o oră jumătate !!!, fără explicații sau motivații. În fine, am plecat din Sviștov, pe la 10,30, am traversat Bulgaria fără incidente, în circa 3 ore jumătate, apoi am stat în vama bulgaro-turcă, Hamzabeyli – Lesovo, circa 45 minute.     
       Am luat sticker HGS, alimentat cu 500 lire turcești, pentru autostrăzi, de la un punct PTT, dintr-o benzinărie
Canakkale - Calul Troian
                        
         În Canakkale, am ajuns pe la 18, drum bun, lejer, credeam că am scapat de belele… 
Însă scăpasem de dracu, dar am dat de tac’su, adică o coadă monstruoasă ne aștepta la ferryboat-ul spre Canakkale.
    Coada era comună, Eceabat-Kilitbahir (cele doua localități apropiate, pe unde se trece cu ferry-boat-ul, în partea asiatică a Turciei)  și a început la intrarea în Eceabat. Am stat aici trei ore și am ajuns la hotelul Helen Park, din Canakkale, la ora 22. 
   Ne-am cazat și am iesit pe faleză, să ne pozăm cu “calu”, (troian, bien sur), am mâncat ieftin la o terasă (bombă) locala (Bombaci) și ne-am mai ostoit rănile produse de aglomerația turistică (a nu se pleca în vacanță sâmbata, în plin sezon, poate e o învățătura bună!).      Dimineața, pe răcoare, pe la 7, am mai ieșit, să surprind, fotografic, Canakkale-ul matinal, realizând instantanee pe faleză, la turnul cu ceas și la amintitul patruped. 

Ziua 2. Canakkale – Selcuk (Efes) (430 km).

 Traseul zilei: https://goo.gl/maps/6uyuadkJ9Fc6na8u6 

        Am plecat din Canakkale în jur de ora 9 și am ales să urmăm traseul, prin munti, pe D210 și D555, traseu pitoresc și foarte liber, însa foarte virajat și în modernizare, cu portiuni decopertate. Pe drum am fost opriți de o patrulă a jandarmeriei, care doar ne-a verificat pașapoartele, singura dată, pe parcursul excursiei, când am fost verificați. 
     Apoi am intrat, în zona Balikeshir, pe autostrada O5, foarte bine construită, vitezomană, “ca-n palmă” și viteza de croazieră s-a mărit considerabil. Am observant că banii de pe stickerul (contul) HGS nu au fost luați imediat, pentru această porțiune de autostradă, iar, în plus, am primit chitanțe de plată, pe care nu le-am achitat, sper să "tragă" banii din contul HGS.
      În ceea ce privește stilul de condus al turcilor, am constatat că, în general, respectă viteza legală, însă nu prea semnalizează când schimbă benzile. 
      Am ajuns la Selcuk, pe la 14 și am vizitat
Cetatea antică Efes- Biblioteca lui Celsius

     Cetatea antica Efes, în circa două ore, între 14,30 și 16,30, într-o atmosferă toridă (însă proximitatea măreției cetății antice ne-a făcut sa suportăm mai ușor zăpușeala). 
   Am fost impresionați de libraria lui Celsius, amfiteatrul, strada Curetes (a grădinilor), casele romane cu mozaicuri, foarte luxoase, în care locuiau doar cinci familii, cele mai bogate din acele timpuri, templul lui Hadrian, fântâna lui Traian și templul Augustus. Nu voi descrie Efesul, o relatare exhaustivă se află pe excelentul blog al lui Florin Bădulescu – “Turism cultural”

Reconstituire video Efes

 Site cu informații  

Site cu informații  

        Am trecut și pe la casa Fecioarei Maria, situată la doar câțiva km de Efes, descoperită în urma viziunilor unei călugărițe germane, Anna Katharina Emmerick, dovezile privind trecerea Fecioarei prin aceste locuri fiind, totuși, destul de vagi. Amănunte gasim tot pe “Turism cultural”!
      Cazarea am avut-o la Hotel Kalehan, într-un vechi conac turcesc, cu recepția și sala de mese pline de obiecte vechi, cu o grădină mare și piscină în spatele casei. 
      Am ieșit apoi în Selcuk și am încercat să intra la ruinele bisericii Sfântului Ioan, una dintre cele mai mari biserici creștine din toate timpurile, însă era deja târziu și porțile erau închise. De asemenea, am zis pas rămășițelor templului zeiței Artemis (una din cele șapte minuni ale lumii antice), aflate în apropiere, în Selcuk, din care nu a mai rămas în picioare decât o singură coloană de marmură.
     Spre seară am mâncat niste frigarui ieftine și fragede, la o terasă modestă, Tolga Çöp Şiş, unde mâncau localnicii, iar patronul-ospătar mi-a adus, la cerere, bere, într-un pahar micuț de carton, pe 
“șestache”, scuzându-se că, el, oficial, nu vinde alcool. 
     Pe la ora 22,  am ieșit la un bar, să urmărim finala Campionatului European de Fotbal, între Italia și Anglia, la un pahar de bere Efes (înțeleg că unele terase, sau baruri, servesc băuturi alcoolice, altele nu, apropo de interdicția musulmană privind consumul de alcool).
   Am observat că tinerii turci erau de partea Italiei, manifestându-se zgomotos la penalty-urile ratate de englezi și la reușitele "macaronarilor".

 

Ziua 3 Selcuk (Efes) – Sardis – Canionul Ulubey - Pamukkale (420km)

 Traseul zilei: https://goo.gl/maps/bJ5brPdgvPJCKPGc8 

 Am ales o rută mai ocolită, spre Pamukkale, pentru a vizita, pe drum următoarele:

 Cetatea antică Sardis (Sardes)

    A fost capitală a regatului antic Lidia. Aici a domnit regele Cresus, pe la 550 î.H., cunoscut pentru bogăția și pentru dărnicia sa, făcând ofrande templelor de la Delphi, Efes și Didima și finanțând construcția Templului zeiței Artemis din Efes. 
     Pe timpul său, meșterii săi au descoperit o metodă de a separa aurul de argint, chestiune importantă, deoarece, până atunci, se utilizau pepite și monede de “electrum”, un minereu-aliaj alcătuit din aur și argint, dar nimeni nu știa cu exactitate proporția exactă a fiecărui metal și, în consecință, valoarea reală a fiecărei monede. 
     Odată cu această descoperire, au fost bătute și primele monede oficiale, alcătuite fie din aur, fie din argint, a căror valoare era recunoscută, cu certitudine. 
Cetatea Sardes

        Cetatea Sardes (Sardis) a fost cucerită de Cyrus al II-lea, fondatorul Imperiului Persan Ahemenid, apoi de Alexandru Macedon, a trecut prin mâinile seleucizilor, apoi romanilor, bizantinilor și, în final, otomanilor. Sardes este, ca si cetatea Efes, una din cele șapte cetăți menționate în Apocalipsa dupa Ioan (atenție Ioan Telogul, nu apostolul Ioan). 
       În prezent a fost refăcut Gimnaziul-Băile, de fapt somptuoasa fațadă a sălii de marmură, ce făcea parte din acest complex sportiv antic. Tot aici se află și una din puținele sinagogi din antichitate. În apropiere, la câțiva km distanță, se află și un alt templu al zeiței Artemis (noi nu am mai ajuns și la acesta). 

https://en.wikipedia.org/wiki/Sardis 

Despre legenda bogăției lui Craesus (Craesus) și disputa sa cu înțeleptul Solon! 

Piramidele coafate (fairy Chimneys, hornuri ale zânelor) din regiunea vulcanică Kula .

   Sunt stânci ce s-au format într-o regiune acoperită cu straturi succesive de roci sedimentare mai moi (de exemplu gresie, mai puțin rezistentă la eroziune) și roci mai dure, cum ar fi bazaltul, mai tare, format prin consolidarea lavei. 
      Aceasta alternanță de straturi de roci, cu rezistență diferită la intemperii (precipitatii, diferențe de temperatură, vânturi) a creat un relief spectaculos, asemănător celui din Cappadocia. Locul este denumit, în turcă Kula Peribacalari. Zona Kula este împinzită cu măguri si mici conuri vulcanice, vizibile de pe drumul D300, dintre Izmir și Afyonkarahisar.
Kula Peribacalari

        Există chiar un parc național, un geoparc, cu site dedicat: https://kulasalihligeopark.com/en/kula-peri-bacalari/ .

 Valea Tasyaran

      Un obiectiv natural, cu versanți ondulați. Seamănă cu Cheile Băniței și Cheile Corcoaiei (amănunte despre aceste două obiective găsiți pe prezentul blog), de la noi din țară. 
      Se coboară, pe scări amenajate, destul de mult, să fie cam 100 m diferență de nivel?!. Probabil, valea e mai spectaculoasă când are apă mai multă, acum nu curgea decât un mic pârâiaș. 
     Am luat-o la pas, prin căldura turcească infernală, pentru ședința foto de rigoare, de lângă pietroaiele meșteșugit polisate de Mama Natură (la propriu)
     Există și un prepeleac, un foișor de observație de cca 10 m înalțime, de unde se poate avea o perspectivă, de ansamblu, asupra văii.
Valea Tasyaran

  Canionul Ulubey 

  Wikipedia îl dă ca al doilea ca lungime, pe Glob, după Marele Canion al fluviului Colorado. 
    Are între 100-500 m lățime, între 135-170 m adâncime și o lungime de 40-45 km. Câteva conuri erodate, tipice canioanelor, sunt vizibile în partea centrală a văii. 
   Există amenajată o platformă de sticlă, suspendată deasupra abisului, la care se plătește o suma modică, pentru intrare. Se dau botoșei de plastic pentru a nu afecta platforma. Peisajul este inedit, nerecomandabil pentru cei cu rău de înălțime.
Canionul Ulubey

 - Terasele de travertin de la Pamukkale  

     După un drum cam întortocheat, dar cu peisaje superbe, printr-un platou cultivat agricol, presărat cu copaci, pe alocuri cu cetăti antice mai puțin cuoscute (Blaundos, Tripolis), am ajuns la Pamukkale, pe la ora 17. 
     La un moment dat, GPS-ul ne-a deviat pe un drum neasfaltat și am crezut că am greșit drumul. Treceam printr-o localitate mai pauperă, cu case mai prăpădite și abia am găsit un bătrân localnic, ce călărea, profesionist, o antică motocicletă, ca să ne ajute. 
Pamukkale

         Noi – ioc turca, el ioc – engleză! Am rostit cuvântul magic "Pamukkale" și oportunul motociclist a priceput că suntem bieți turiști, rătăciți pe meleaguri otomane.
        Omul ne-a făcut semn să-l urmăm, ne-a condus câțiva kilometri, pe același drum neasfaltat, pe care ne dusese și GPS-ul (era doar o porțiune de câtiva km, fără asfalt) și ne-a arătat direcția corectă, prin limbajul semnelor. I-am mulțumit si noi, cum am putut, tot prin semne și am ieșit la liman, la lumină.

        La Pamukkale, nu ne-am cazat imediat, ci am purces la cucerirea castelului de bumbac,  a.k.a. terasele de travertin. Ne-am pus sandalele în rucsac (nu e voie încălțat) și am pornit, lipa–lipa, să urcăm dealul albicios, să ne bălăcim prin bazinetele cu apă caldă, gâdilați, plăcut, la tălpi de glodul alunecos, veritabil masaj terapeutic pentru picioarele noastre, surmenate de alergătura turistică a zilei. 
     Peisagiul este demn de renumele său: un munte de un alb strălucitor, presărat cu mici piscine cu apă azurie, o uriașa vată pe băț, naturală, plină ochi de turiști extaziați, din toate colțurile lumii. 
   În vârful dealului se află anticul oraș-spa Hierapolis, (click pentru amănunte pe blogul "Turism cultural"),  renumit în antichitate pentru proprietățile apelor sale termale, cu amfiteatrul de rigoare, o piscină costisitoare, promovată ca fiind a Cleopatrei, un muzeu, o necropolă și alte “mărunțișuri” istorice pe care nu am mai fost capabili sa le vedem, în întregime, zona istorică având o suprafață considerabilă.
Pamukkale - Piscina Cleopatrei

         Ne-am întors pe drumul pe care am venit, ne-am mai odihnit, așezați cu picioarele în pârâul cu apă caldă, ce se scurgea, repejor, pe marginea teraselor și am mai bifat un obiectiv important al excursiei noastre.  
      Cam trei ore am stat la castelul de bumbac, apoi am luat mașina din parcare și am mers la cazare, la White Heaven Suite Hotel Pamukkale.
      Aici, la recepție se afla domnul Tungay, fost angajat la hoteluri importante din București, bun vorbitor de română, care ne-a întâmpinat cu amabilitate. Cu el am antamat și zborul cu balonul, din dimineața următoare, cu 55 Euro/persoană, probabil mai mult decât prețul mediu local, însă era noapte, eram obosiți, vroiam, neapărat, dimineața urmatoare, așa că am acceptat.
   Am luat și cina la acest hotel, lânga piscina generoasă și foarte curată, acompaniați de cățelușii patronului, amatori de bucate gratis. Camerele și balcoane mari, curățenie, personal amabil, piscină, deci, recomand călduros acest hotel. 

 
Ziua 4. Pamukkale – Lacul Salda – Oludeniz (285 km). Cazare Oludeniz – 3 zile.


       Zborul cu balonul 
      Dimineața, find paroliști, am fost prezenți la datoria balonistică, la ora 4,30, cum ni s-a spus, însă microbuzul a venit pe la 5,10. 
       În fine, am mers vreun sfert de oră, apoi am ajuns la locul de îmbarcare, unde se umflau baloanele. Noi am fost repartizați la firma Rainbow, apoi am urcat, sprinteni, în nacelă, căpitanul ne-a instruit, pe scurt, cum sa procedăm la aterizare (cumva ghemuit) și ne-am luat zborul.
     Am plutit, lin, deasupra zonei Pamukkale, vreme de circa 30 minute, admirând "castelul de bumbac" și din perspectivă aeriană. O experiență plăcută, însă sub cea din Cappadocia, unde peisajul este mult mai ofertant. 
Pamukkale - zborul cu balonul

     Am aterizat cu bine, ne-am reîntors la hotel, ne-am strâns calabalâcul, am luat micul dejun, ne-am luat la revedere de la domnul Tungay, promițând solemn recenzii bune pe booking.com și tripadvisor, apoi am condus spre următoarele destinații.  
 
       Lacul Salda (adâncime 184 m, al doilea din Turcia, altitudine – circa 1300 m, suprafața 44 km pătrați) este un lac de crater vulcanic, ce atrage turiștii prin plaja de culoare alba, apele azurii și proprietățile terapeutice, ale nămolului său, în afecțiunile dermatologice (conține hidromagnezit). 
    Am făcut și noi un popas în așa-zisa zonă, promovată ca “ Maldive turcești”, ne-am pus rogojinele pe plaja alba (în fine, aproape, nu e alb curat, ca la Pamukkale), ne-am pozat pe o insuliță alcatuita din depuneri sedimentare, tot albe, și ne-am afundat în mâlul cleios de pe malul lacului. 
Lacul Salda

       Doritorii se pot unge cu nămol terapeutic, din lacul propriu-zis, sau se pot bălăci, ca porcii, (la propriu, fără nimic negativ), în gropile săpate în acest scop, de către turiști, pe mal. A se păși cu atenție în lac, mâlul cleios nu este stabil, consistent, ferm, și vă puteți afunda brusc, în nămolul binefăcător! Tatonați, deci, cu atenție, fiecare pas!
       După popasul saldanez, ne-am îndreptat spre Oludeniz, unde aveam trei nopți de cazare la Belcehan Deluxe. Vorba vine de lux, există tendința, uneori, la hotelierii turci, sau de-aiurea, să-și dea, nejustificat denumiri pompoase (Lux, Boutique, Suite), făra acoperire în realitate. 
    Așa și cu Belcehanul nostrum – un hotel normal, de cel mult trei stele, cu câteva avantaje (a fost liniște noaptea, piscină curată, curățenie, mic dejun onorabil, nu foarte departe de plajă – 10 minute pe jos, frigider în cameră) și dezavantaje (de ex. parcare minusculă, maxim 10 locuri, a trebuit să parchez pe stradă, o noapte, și locul acesta găsit cu greu). 
Oludeniz - plaja locală Belceğiz

       Ne-am cazat și ne-am aruncat în valurile plajei locale Belceğiz. Noi nu prea înotăm, valurile erau ditamai, intrarea în apă se adâncea brusc, iar tălpile noastre erau agesate de pietricele nepritenoase (sunt necesare încălțari de plajă). 
       Amplasarea plajei compensează, cel puțin parțial, neajunsurile: înconjurată de versanți abrupți, cu un cer în care parapantiști inteprizi brăzdează, necontenit, văzduhul oludenizian și o apa azurie, de un albastru infinit. 
    De fapt, Oludenizul este cunoscut, mai ales, pentru parapantă, existând o adevărată industrie, cu salturi permanenete, din zori și până în seară, la prețuri între 60-90 Euro/persoană, în funcție de firmă, sezon, dacă dorești, sau nu dorești, fotografiiile și filmările cu camera Gopro. 
      Stațiunea Oludeniz, în sine, nu este foarte spectaculoasa, un fel de “ Mamaie” turcească, cu hoteluri înghesuite, fără o faleză propriu-zisă, cu o stradă pietonală principală, plus câteva adiacente, ticsite cu restaurante, cluburi, magazine, sufocată de automobile și cu o penurie gravă de locuri de parcare. 
      După plaja am “tras” la o terasă locală, “Mimoza”, unde am mâncat nu mai știu ce, însă rețin că a fost un raport preț calitate destul de bun. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că, la final, la plată, chelnerul trebuia să-mi aduca, la o consumație de cca 400 lire turcești/5 persoane, vreo 60 și ceva de lire, drept rest; omul a adus portofelul (sau cum se numește chestia aceia) cu nota de plata și restul, l-a lăsat-o un pic pe masa, apoi a început să ne întrebe de Gică Hagi, de Rumenia.
    Nu am apucat să văd restul cuvenit, că dibaciul chelner mi-a ridicat numitul portofel de sub nas și a făcut stânga-împrejur, grăbit deodată, să mearga la treaba lui. Nu știu dacă a făcut-o intenționat, sau nu, poate-s io prea zgârcit și suspicios, dar nu mi-a plăcut gestul. În fine, l-am atenționat, mi-a dat portofelul cu rest înapoi, am lăsat 20 lire și am băgat restul sumei în buzunar și am mers în plata Domnului. Nu trebuie să generalizăm, interacțiunea cu personalul turc, din hoteluri, restaurante, a fost foarte bună, făra probleme, cu oameni amabili și dornici să te ajute. 
    Tot în această seară am rezervat minicroaziera și zborul cu parapanta, în tandem, cu firma Gravity (citisem eu pe Tripadvisor că sunt mai profi, dar mă gândeam: dacă ne dau pe mâna vreunui ucenic nepriceputeanu?! În cele din urmă, am ales corect, oamenii de la Gravity au fost, într-adevăr profesioniști). 
 
Ziua 5. Oludeniz – Kayakoy – Plaja Gemile – Fethiye – Oludeniz (46 km).

 
 Zborul cu parapanta 
      La ora 8,30 ne-am prezentat la sediul numitei firmeam așteptat, vreo juma’ de oră să vină alți turiști și piloți (sau conducători de parapantă, nu știu cum sa le zic), am fost urcați într-un microbuz și am urcat circa 2000 m altitudine, până pe muntele Babadag. 
     Sus, am fost înhămați, la propriu, la parapantă, ni s-a pus o cască cam soioasă pe cap, ni s-a repartizat, probabil aleatoriu, partenerul conducător din tandem, am alergat doi-trei pași pe o platformă înclinată și cimentată, destul de largă și … gata, ne-am luat zborul. 
Oludeniz - zborul cu parapanta
                                             
   Am plutit ca o pasăre măiastră aproximativ 30 de minute, admirând, de deasupra, laguna din Oludeniz (un lac format prin bararea unui golf marin cu cordoane de nisip), litoralul și insulele apropiate. 
   Pilotul trăgea de sforile care dirijau parapanta, mai ținea bățul-stickul cu care filma și făcea poze, mai mă întreba dacă sunt ok. 
    Eu eram ok, parcă eram într-un scrânciob improvizat, suspendat la 1800 m altitudine, dar parcă mă lua cu ceva amețeală, de la rotațiile parapantei și senzația de gol, însa m-am ținut tare, am depășit senzația și am “savurat” clipele aeriene.
    Pe parcurs, pilotul mi-a luat casca, m-a întrebat dacă vreau “crazy things”, adică dacă vreau ceva rotiri mai spectaculoase, însă am refuzat discret, cu engleza mea bogată, cu “ no, sir, thanks”, iar la aterizare, mi-a dat sa țin stickul pentru filmare, mi-a pus casca, înapoi, pe cap și mi-a zis să alerg un pic, dacă este cazul.   
      Totul a fost în regulă, am aterizat lin, practic pilotul a pus primul picioarele pe pământ, făcând câtiva pași, apoi și eu. De remarcat că fiecare tandem e așteptat de unu-doi băieți din echipa gravitațională, care încearcă să prinda tandemul și să-i frâneze viteza. 
    E ciudat că locurile de aterizare sunt chiar pe aleile de pe litoral, unde e puhoi de turiști și există riscul de aterizare în cârca vreunui gură-cască nevinovat, dar neatent. 
   În fine, totul e bine, când se termină cu bine! Dupa aterizare am mers la sediul firmei, din apropiere, unde mi-au copiat pozele și filmările pe telefon. 
       Un pilot face cam cinci salturi pe zi, iar frecvența salturilor și aterizărilor, în Oludeniz, este cam de doua pe minut, am estimat eu. Dacă vă este frică de parapantă, puteți urca cu telefericul pe Muntele Babadag, pentru a vedea cum își iau tandemurile zborul (se poate urca și cu mașina, însă drumul este cam îngust, în pantă acentuată și virajat). 
      Ce se mai poate face în Oludeniz? 
- Drumeție pe “Lician Way” - https://www.youtube.com/watch?v=RK6uyhljTAI  
-  Plajă în laguna Oludeniz, sau pe plajele apropiate: Kidrak, Kabak 
- Drum cu mașina pâna la puctul de observație de deasupra văii Fluturilor 
După memorabila experiență parapantistică, am urmat traseul:
 Oludeniz – Kayakoy – Plaja Gemile – Fethiye – Oludeniz (46 km)  
 
        Orașul fantomă Kayakoy (cei neinteresați de istorie pot trece peste urmatoarele paragrafe) 
     Este o localitate părăsită de greci, în urma schimbului de populație între greci și turci, în urma tratatului de la Lausanne, din 1923. 
   În context istoric, după primul Război Mondial, grecii, care făcusera parte din Antantă, încurajați de engelzi au ocupat, în 1919, orașul Izmir (Smirna) și au continuat ofensiva pe parcursul a trei ani. Până în 1921, au ajuns aproape de Ankara, la 50-100 km , ocupând orașe importante ca Manisa, Kutahya, Eskișehir, Balikeșir, Afyonkarahisar. 
     În același an, 1921, pe râul Sakarya, în apropiere de orașul Polatli, (fostul Gordion, capitala Frigiei, unde Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian), otomanii, conduși de Mustafa Kemal, viitorul  Ataturk (tatăl turcilor), au întors soarta războiului și i-au respins pe greci, marcând un punct de cotitura în războiul greco-turc.
   Harta evoluției frontului în războiul greco - turc             
                  https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Greco_Turkish_War_1919-1922.svg
     A urmat o retragere treptată a grecilor, cam abandonați de aliați, culminând cu înfrângerea de la Dumlupinar, de lângă Kutahya, din 1922 și ocuparea Izmirului în septembrie 1922 (ulterior, Izmirul este incendiat și urmează o debandadă, în care armată turcă jefuiește și execută populația greacă). 
    Grecii sunt înfrânți, aruncați din Anatolia și obligați să renunțe la Megali Idea (un fel de reconstituire a Greciei Antice și a Imperiului Bizantin). 
                                                          Harta Greciei Mari (Megali Idea)
                 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Map_of_Greater_Greece.png
    Turcii se răzbună pe populația civilă, de altă credință decât cea musulmană, și apare, astfel, pe lângă genocidul armenan, și genocidul grec, adică o politică de stat de eliminare prin orice mijloace a populației nemusulmane, de origine greacă. 
    De remarcat și controversele interne din Grecia, “Marea Schismă”, între monarhiști, adepți ai neutralității în Primul Război Mondial, conduși de Regele Constantin (soția sa, Sofia, era soră cu Kaiserul Wilhem al II-lea), și adepții Antantei, conduși de primul ministru Eleftherios Venizelos.   
     Adepții ultimului au câștig de cauză, Grecia intră în război destul de târziu, ca și România, în 1917, Constantin e obligat să abdice, iar în locul sau vine fiul său, Alexandru, frate cu Regina Elena, mama regelui Mihai. 
     Ca element de cancan, Alexandru, are, ca și Mihai, o vârstă fragedă, doar 24 de ani, dar, ca și regele Carol, se căsătorește cu Aspasia Manos, fiică de colonel, dar fără pedigree regal, împotriva voinței familiei regale. 
     În plus, Alexandru moare în mod ciudat, în 1920, mușcat de o maimuță pe domeniul său. Se plimba cu câinele său ciobănesc, când o maimuța atacă patrupedul, regele încearcă sa despartă animalele, însă o alta maimuță îl mușcă de picior și de abdomen. 
    Regele nu prea bagă în seamă mușcăturile, este bandajat, însa va muri de septicemie, câteva saptămâni mai târziu. În locul sau, preia tronul tatăl său, Constanin, întors, din exil.
Recuperarea teritoriala greacă
 
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c2/Map_Greece_expansion_1832-1947-en.svg
                                                            
      La nivel international se duc tratative pentru a aduce la realitate fostul Tratat de la Sèvres, semnat în 1920, prin care, Imperiul Otoman acceptă înfrângerea în război și cedează anumite teritorii.
Turcia după Tratatul de Sevres (1920)     
               
                            Turcia după Tratatul de Lausanne (1923)
     În contextual câștigării războiului greco – turc, dintre 1919-1922, Junii Turci, nu mai acceptă tratul de la Sevres, apar noi împărțiri
teritoriale și schimburi de populație. 
    În final, pe 29 octombrie 1923 ia naștere Republica Turcia. Astfel,  peste 1.300.000 de greci sunt obligați să părasescă Turcia, printre care și cei din Kayakoy (Levissi) în greacă.
   De fapt, doar 150.000 au mai plecat după tratatul de la Lausanne, restul fiind obligați să plece pe parcursul celor aproape 9 ani, între 1914-1923, iar din Grecia pleacă circa 360.000 de turci musulmani. 
Kayakoy- orașul fantomă

       Revenind la vizita noastră, Kayakoy-ul mi s-a părut un obiectiv trist. Nu este corect sa faci un obiectiv turistic pe seama nenorocirii unor oameni, care au fost obligați să-si părăsească casele.
   E o rușine pentru statul turc că face comerț cu ororile războiului.  Sfatul meu este să evitați acest obiectiv. Nu este nici mare lucru de văzut, nu merită osteneala să urcați printre casele delabrate, amărâte, deasupra cărora flutură, cu nesimțire, un steag roșu, mândru de grozăviile sale!  
    A nu se uita nici faptul că imensa majoritate a obiectivelor turistice, de natură istorică, din Turcia, sunt fie grecești (se spune că grecii au mai multe vestigii în Turcia, decât pe teritoriul lor național), romane, hitite, liciene, lidiene, frigiene, etc.
 
Plaja Gemile 
     Dar de ce merge omu’n Turcia, de obicei? Să stea cu burta la soare, sa se odi'nească, sa mănânce și să bea, eventual la resort, sa se-ntoarcă cu ceva kile în plus, acas’. Nu am nimic împotriva, e nevoie și de așa ceva, fiecare e liber sa-și aleagă stilul turistic! 
   Eu prefer să ies din zona de confort, si încerc să vad cât mai mult, în regiunea în care ajung, însă nu strică și mici pauze, de bălăceală și lenevit timp de câteva ore. 
Plaja Gemile

        Am descoperit, cu plăcere, această plaja micuță, care are câteva atuuri: are intrare în apa lină, are ceva nisip (nu mult, dar are) și o priveliște superbă, cu muntele Babadag și Insula Sfântul Nicolae (Gemiler în turcă, insula Bărcilor) pe fundal. 
    Intrarea e cu plată, are o mica terasă, ceva bărci de inchiriat, sau de plimbat cu banana. Recomand locul, mi-a plăcut mai mult decât plaja Belcegiz, din Oludeniz. 
   Apropo de plaje, cele turcești sunt sub cele grecești, ca și peisaj, culoarea apei, nisip. 
 
Fethiye – Monumentul lui Amyntas 
        După etapa solară a zilei, ne-am îndreptat spre Fethyie, un orășel cochet, mai puțin agitat decât Oludeniz, mai puțin turistic, cu o plajă decentă, o plajă – Calis, lungă de 4 km, un port “Marina” cu numeroase iahturi, vase, gata de excursii și cu ceva vestigii istorice liciene.
      Licia a fost una din multele regiuni-provincii istorice, din Anatolia, de acum circa 2500 ani, alături de Frigia, Caria, Lidia, Pisidia etc., ce alcătuiau Turcia de astăzi. 
     În acele vremuri Fethiye se numea Telmessos și era renumit pentru oracolul său. Astfel, aici a venit și Cresus, regale lidienilor, sa întrebe oracolul dacă e bine să înceapă lupta contra lui Cyrus cel Mare, regele perșilor (aici oracolul a dat greș, Cresus a luat bătaie și Lidia a căzut sub stăpânire persană), dar și Alexandru Macedon, înainte de bătălia-asediu, de la Halicarnas (lânga Bodrum-ul de azi). 
Amyntas tomb - Fethiye
     Frigienii, de asemena,  au venit să ceară sfat oracolului, pe cine sa pună rege, să termine odată cu disputele în interiorul regatului.            Oracolul le-a spus ca cine va intra în oraș într-un car cu boi, acela să fie rege. Și, cum în oraș a intrat, într-un car cu boi, țăranul Gordion, tatăl lui Midas, acesta a fost ales rege. 
      Din Telmessos foarte bine s-a păstrat mormântul lui Amyntas, în stil grec, ca un mic templu, datat în jur de 350 î.H. O inscripție, "Amyntou tou Ermagiou", adică “ Amyntas, fiul lui Hermangios, a permis identificarea “proprietarului” cavoului. 
     Am lăsat mașina chiar lângă terasa restauran de lângă casa de bilete (loc cam strâmt, recomand parcarea de la baza muntelui) și am urcat câteva zeci de scări până la acest monument.
     De aici se dechide și o bună panorama asupra întregului oraș. Vizita a fost scurtă am făcut câteva poze, am inspectat rapid cavoul antic și am coborât în oraș. Am lăsat mașina într-o parcare publică și am făcut o plimbare pe faleza portului, apoi am și mâncat la terasă locală. 
       Seara am mai hoinărit prin Oludeniz, flanând dupa suveniruri sau alte mici chilipiruri de vacanța. 
 
Ziua 6. Minicroaziera din Oludeniz – 0 km, lăsat mașina în parcare.
 
Cu două zile în urma, am dat un avans pentru o excursie cu vaporașul, în diferite puncta de interes , din apropiere de Oludeniz. Am luat bilete cu 150 lire turcești (cca 15 Euro/persoană, de la un un punct de vânzare, de pe strada pietonala principala din Oludeniz, prin firma Pioneer Travel. https://www.fethiyeholiday.com/en/boat-tours/Oludeniz-Boat-Trip/  
         Durata plimbare cu vaporasul – circa 6 ore, intre 10,30 și 16,30. Am ales un vapor mai mic (se poate lua și pe vapoarele gen corăbii de pirați, dar pe acelea e zgomot permanent, muzica la maximum), de circa 50-60 pasageri, cu un nivel inferior, la umbră, și cu mese, iar la nivelul superior, cu locuri amenajate pentru plajă și făra umbră. Am fost dusi în următoarele locuri: 
- Valea Fluturilor (Kelebek Vadisi), nici urmă de fluturi, bineînțeles; doar o vale îngustă, mărginită de versanți abrupți, unde am stat la plaja; cine a dorit, s-a dus să exploreze valea, contra unei sume mici.
Valea Fluturilor- vapoarele piraților

 - Golful Acvariu – unde vasul a oprit pentru masa de prânz, la alegere, pește sau pui, la grătar, cu ceva salată și paste, nimic senzațional.
 - Insula Sfântul Nicolae (Gemiler Adasi), cea pe care o văzusem în ziua anterioară, în fața plajei Gemile. 
     Aici sunt o serie de ruine ale unor biserici ortodoxe și se pot vizita într-un scurt traseu, până în vârf, cu o diferență de nivel de circa 100 de metri (eu am urcat). 
   Se spune, că, inițial, mormântul Sfântului Nicolae era pe această insulă, apoi a fost transferat la Myra (Demre), de teama piraților și a arabilor. Majoritatea excursioniștilor au preferat o baie, în locul unei ascensiuni (era si foarte cald, mai mereu au fost temperaturi de peste 35 grade Celsius); 
- Golful Spring Water, unde ni s-a spus că apele reci, din subteranele de pe uscat, vin și se varsă în acest golf, un alt prilej de bălăceală/
- Plaja Cămilei (Camel beach)-tot pentru înot.
 
 Ziua 7. Oludeniz – Tlos – Canionul Saklikent – Patara – Kaș (133 km). Cazare Kaș – 3 zile. 
 
       După micul dejun și check-out-ul de la Hotelul Belcehan Deluxe, am plecat spre: 
 
Cetatea antică Tlos  
       Este una dintre cele mai importante cetăți din regiunea Licia (pentru ca Licia nu a fost, propriu-zis, un stat, o țară, ci un fel de federație de cetăti independente, care au fost vasale, mai întâi perșilor, iar mai apoi grecilor și romanilor). 
       Pe la 168 î.H. s-a format Liga Liciană (a durat până în anul 43 d.H.), alcătuită din 23 de cetăți, arhetipul democrației modern. Era un fel de confederație, în care, la momentul unor hotărâri importante, 6 cetăți, cele mai importante, aveau câte 3 voturi (Xanthos, Tlos, Patara, Pinara, Olympos, Myra), iar altele doar un vot (de exemplu, Simena, Antiphellus – Kaș, sau Telmessos- Fethiye, etc.). 
Harta Liciei  

      
Localizarea Liciei în Turcia

În cele din urmă, Licia este complet anexată de romani, apoi intră în compoziția imperiului bizantin și, mai târziu, otoman. 
  Tlos este situat, strategic, pe un deal abrupt, cu o vedere panoramică la 360 grade, înconjurat de fertila vale Xanthos și, mai departe, de semeții munți Akdag.
   Se pot vedea, la baza dealului, un amfiteatru nereconstituit, un stadion, rămășițele unei bazilici, iar în deal, un fel de necropolă cu morminte liciene, fie în formă de sarcofage (situate deasupra pământului, supraterane să le zic așa, specifice zonei liciene), fie sub formă de temple grecești, sculptate în stânca dealului.
Cetatea liciană Tlos

       În vârful dealulului este și o cetate otomană mai nouă, de prin sec. al XVII-lea, zisă a lui “Ali Sângerosul”. 
           Se presupune că aici ar fi și mormântul lui Bellephoron, erou antic al antichității, care, cu ajutorul calului înaripat, Pegas, ar fi omorât Himera, (animal fantastic, cu cap de capră, corp de leu și coada de șarpe, sau, după alte surse, cu cap de leu, corp de capră și un șarpe, ca și coadă). 
       Muntele Himerei, cu focuri ce ies permanent din pământ se află nu departe, la câteva zeci de kilometri departare, la Yanartaș, în zona Cirali – Olympos.
    Nu am dibuit mormântul lui Beleforon, se pare că, dacă stai cu fața la cetate, spre sarcofage, trebuie să o iei pe o poteca prin dreapta, și să cobori, pe o scară, la baza zidurilor. 
 
Canionul Saklikent 
      Sunt, de fapt niște chei extrem de spectaculoase, formate de pârâul Karaçay (cheile au versanți mult mai apropiați decât canionul), cu o lungime de 18 km, înălțimea versanților de până la 300 m, iar lătimea minima de circa 2 m. 
Este al treilea canion, ca lungime în Europa, după “Les Gorges du Verdon”, din Franța, și canionul Vikos, din Grecia. În turcă Saklikent înseamnă “orașul ascuns”.  
Canionul Saklikent
           
    La intrarea în canion există o parcare mare, cu plată, mici restaurante, terase, pe malul râului, dar și firme care organizează rafting. Se plătește biletul de intrare, apoi se avansează pe un podeț de lemn, fixat de pereții muntelui. Se ajunge la o zonă în care trebuie să traversezi, cu apa până la genunchi, un pârâu care curge vijelios, și trebuie să înaintezi, prin apă, cu autorul unei frânghii întinse. 
       Urmeaza un traseu de cca 2 km (dar se poate merge și 4 km, însă mai greu, prin cătărare, cu ajutorul corzilor), cu un peisaj natural deosebit, la umbră, printr-un culoar îngust, în munte, uneori cu mari bolovani fixați deasupra, la înălțime, între versanții înguști. 
   Fiind vara, cursul de apă este insignifiant (doar la intrare, cum am menționat, există ceva izvoare repezi), așa că plimbarea este relaxantă și recomandabilă. 
 
Plaja Patara 
       Este una dintre puținele plaje cu nisip, din această regiune. Foarte întinsă, lungă de 18 kilometri (alte surse zic doar 12 km), cu intrare nici prea brusca, nici prea lină în mare,se remarcă prin prezența dunelor de nisip și a broaștelor țestoase Caretta Caretta, care își depun și aici ouăle (ca și în alte locuri din regiune, cum ar fi plaja Iztuzu, din Delta Dalyan). 
       Se plătește intrarea la o barieră, precizând ce vrei să vizitezi: plaja, sau plaja și ruinele cetății antice Patara (nu știu dacă există bilet doar pentru ruine).
Plaja Patara

        Am apreciat imensitatea acestei plaje! Cum se vine din parcare, după câteva sute de metri, în stânga se află o terasă, cabinele de schimb și dușuri, iar la câteva sute de metri o stâncă limitează plaja;      în dreapta, cât vezi cu ochii, este doar nisip și valuri, cu o densitate de oameni din ce în ce mai redusă, pe măsură ce te depărtezi de intrare. 
       Te poți plimba pe malul mării (nu pe nisipul extrem de fierbinte!), într-o solitudine ireală, inexistentă pe plajele cunoscute, din Turcia. 
 
 Cetatea antică Patara  
      Situată, în proximitatea plajei, la circa un kilometru distanță, deci se poate îmbina natura cu istoria. Noi așa am făcut: partea masculină a echipei, a luat mașina și a mers la cetate, partea feminină, a rămas la plajă, excedată de antichități. 
     Patara a fost cel mai important port al Liciei și locul de naștere al Sfântului Nicolae (anul 270 d.H.). 
       Cetate importanta, cu trei voturi (maximum) în Liga Liciană, a trecut cam prin același avataruri istorice, ca și Tlos, adică au fost vasali pentru perși, greci, Alexandru Macedon, romani (pe timpul lor, Patara a fost capitala provinciei Pamfilia).
Cetatea liciana Patara - Sala de Consiliu

       S-a păstrat foarte bine amfiteatrul, Sala de Consiliu (un fel de mini-amfiteatru unde se luau deciziile ligii), poarta monumentala, de intrare în oraș, a lui Mettius Modestus (aceasta este accesibilă de pe șoseaua de acces, deci nu e necesar bilet), strada Portului și un far, singurul din antichitate care a supraviețuit (în fine ruinele sale, citeam că a fost doborât de un tsunami, nu de un cutremur).
    Dacă sunteti intersați de genul acesta de vestigii, merită sa dați o mică fugă "istorică", de la plajă, circa o oră, pentru cetatea Patara! 
 
    Plaja Kaputaș - O plajă fotogenică, cu ape turcoaz, mărginită de pereți abrupți.
   Noi ne-am mulțumit doar să-i facem poze de sus, de pe șosea (la plaja se ajunge coborând numeroase scări), unde era mare aglomerație, locurile de parcare fiind ocupate, iar traficul în zonă,  oarecum haotic.
Plaja Kaputaș

 Kaș 
    Spre seară am ajuns în stațiunea turistica Kaș, reședința noastră pentru trei zile, la un apartament ce ține de Hotel Kayahan (nu se afla în incinta propriu-zisă a hotelului, ci vizavi, în alt corp de clădire).        
    Avantajele Hotelului Kayahan – foarte spațios, cu două dormitoare și un living-bucătărie foarte extins, balcon cu vedere deosebită, spre port și insula grecească Meis (Kastelorizo), situate în largul Kaș-ului, frigider, mașina de spalat, cam toate utilitățile necesare. Micul dejun se servea pe terasa hotelului, de asemena cu o priveliște superbă, spre mare. 
      Dezavantaje – lipsa unui spațiu propriu de parcare (doar în prima zi am parcat lângă, apartament), apoi a trebuit să găsesc un alt loc de parcare, pe străduța îngustă a hotelului, la juma’ de km distanță, Wi-Fi cu semnal slab. 
Kaș

       Stațiunea Kaș mi s-a părut mai elegantă decât Oludeniz, cu străzi mai curate și o amplasare într-un fel de amfiteatru natural, cu o peninsula lungă de 5 km (peninsula Cukurbag) și o insula grecească în larg, drept decor. 
     În timpurile antice, Kaș se numea Antiphellos și făcea parte din Liga Liciană. 
     Astfel, se află și aici vestigii antice liciene, dintre care se remarcă un mic amfiteatru refăcut, a cărui caracteristică principală este expunerea sa, spectatorii privind spre mare. 
     Acest amfiteatru este loc bun de fotografii deosebite, cu Kaș-ul pe fundal, iar noi l-am utilizat intens în acest scop. Seara am mâncat pe malul mării, la un pret modic, la Kaş Asma6 Beach & Restaurant.         


Inițial ne-am așezat la resturantul cu specific de pește, din apropiere, Smiley, însă era supraglomerat, chelnerii nu mai făceau față, nu ni s-a luat comanda repede și am plecat. 
 
Ziua 8. Kaș – Cetatea Myra, Biserica Sfântul Nicolae (în Demre) – Canionul Göynük - Kaș (315 km) 
           Dupa micul dejun, cu priveliște, de pe terasa Hotelului Kayahan am plecat spre: 
 
Cetatea antică liciană Myra
         Este situată în actualul oraș turc Demre, într-o regiune fertilă, plină cât vezi cu ochii, de sere (ne mai mirăm de ce supermarketurile sunt inundate de roșii turcești ieftine și cam fără gust, părerea mea!).     
      Asemănătoare cu cetatea Tlos, are în principal un perete montan, înțesat, ca un fagure, cu morminte liciene, săpate în stânca și un amfiteatru bine conservat și refăcut, cel mai mare din Licia. 
   În perioada romană, la începutul erei noastre, Myra era cea mai important cetate din Liga Liciană, din punct de vedere comercial, datorită comerțului cu scoicile din specia Murex, din care se extrăgea pigmentul care dă culoarea purpurie (ulterior simbol al împăraților bizantini).
Cetatea Myra

      În perioada creștină, în secolul al IV-lea, la Myra a fost episcop Sfântul Nicolae, care a participat la primul Conciliu de la Niceea (Iznik-ul de azi), în 325, când s-a respins arianismul: 
   
 PreluareWikipedia 
Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susținea că Isus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat. Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de "homoousios" (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula "homiousios" (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuși doar o creatură.» S-a stability că Isus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut». 
 
     Biserica Sfântul Nicolae (din Demre, fostă Myra) 
      Între cetatea antică liciana Myra și această biserica sunt circa 2 km; am parcat mașina, în centru orașului, la câteva sute metri distanță și ne-am deplasat spre acest obiectiv, înscris pe lista de așteptare, pentru accesul în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O. (Efes sau Pamukkale-Hierapolis sunt, deja, pe această lista.). 
Biserica Sfântul Nicolae - sarcofagul gol

    Biserica a fost construită, în secolul al VI-lea, în timpul împăratului Justinian, cel ce a ridicat și Sfânta Sofia, din Istanbul,  pe locul unei biserici mai vechi, în care Sfântul Nicolae slujise, ca și episcop și unde a și fost înmormântat. 
     În 1087, într-un context istoric tulbure, neguțători și marinari din Bari, fură moaștele sfinte, care sunt apoi depuse în biserica San Nicola, din Bari. 
   Restaurată de țarul Nicolae I (rușii au un adevărat cult pentru acest sfânt), biserica a fost utilizată liturgic de greci până, în 1923 când au fost forțați să plece din Turcia. Arheologii turci cred că oasele sfântului ar fi sub mozaicurile din biserică, unde ar fi fost aduse de pe insula Sfântul Nicolae (Gemiler), și că marinarii din Bari ar fi furat osemintele greșite!   
         În orice caz, din câte am înteles, în prezent biserica are statusul de muzeu, nu se oficiaza slujbe, iar turcii cauta sa diminueze impactul creștin al locului, promovând mai degrabă un Santa Claus, mai infantil și mai puțin legat de creștinătate. 
  Vizita noastră s-a rezumat în a ne reculege și a ne ruga pe aceste locuri sfinte, a admira vechile fresce, cu culori degradate, pardoseala mozaicata, sarcofagele și altarul unde a slujit Sfântul Nicolae. 
 
Canionul Göynük  
- Este situat în Beydağları Coastal National Park (Beydağları Olympos National park), în apropiere de mai cunoscuta stațiune Kemer, la cca 30 km nord de Antalya. 
- Reprezintă o vale adâncă cu o succesiune de iazuri, chei, presărate cu locuri de popas, mici terase și restaurante. 
- La intrare trebuie să precizezi dacă vrei să faci sau nu body-rafting sau doar sa te bucuri de minunățiile naturii. În funcție de acest lucru, ți se va pune pe mână o brățară albastră, în primul caz, sau galbenă, în al doilea caz. 
- Noi am venit pentru o mica aventură în natură, să facem body-rafting, asa că am plătit pentru brățara albastră. 
- Body-rafting (traversarea unui sector de râu, mai vijelios, de obicei de munte, prin apă)
   Am mers cca un kilometru printr-un decor natural încântățor, până la un loc de popas, cu lacuri, gâște și terase. De aici ne-a preluat un jeep, care ne-a cărat, pe un drum cu o singură bandă, pe marginea prăpăstiilor, (adâncimea canionului fiind considerabilă), cu o viteză nerecomandată cardiacilor, până la locul de intrare la activitatea outdoor, propriu-zisă. 
   Aici ni s-au dat căști de protecție, vestă de salvare și pantofi de plaja (sau încălțăminte de apă, cam așa ceva, mai aderentă) și am pornit în explorarea canionului, propriu zis. 
Canionul Goynuk - body rafting

- Acesta este o succesiune de sectoare de chei foarte înguste, de circa 700 metri lungime, cu apă care depășește, pe alocuri, adâncimea de 2 m, dar și cu sectoare în care se merge normal, cu apa la nivelul genunchilor, sau chiar mai puțin. 
- Se avansează destul de greoi, patul albiei e plin de pietre și bolovani alunecoși. Eu nu știu sa înot, însă având vesta, și agățându-ma de frânghia atașată de versantul canionului, am depășit destul de ușor zonele cu apa mai adâncă. Deci nu va faceți probleme, la o eventuală vizită, dacă nu le aveți cu înotul. Există chiar și bărci pneumatice, care, la cerere vă pot transporta, cam până la jumătatea canionului. 
- Durează circa două ore dus întors, acest traseu,  fără grabă, cu secțiuni de înot, de cățărare pe mici scări mobile, traversat mari bolovani și mici cascade. O experiența deconectantă, recomandabilă. Ne-am întors spre seară spre Kaș, pe drumul litoral superb, de-a lungul rivierei turcești, însa cam greu de condus, foarte sinuos.
 
 Ziua 9 Kaș – Üçağız – Kaș (64 km) 

      Ultima zi înaintea plecării spre casă am alocat-o unei minicroaziere în pitoreasca regiune Ucagiz-Kalekoy-Kekova. 
      Ucagiz este un mic sat de pescari, reprofilat acum pe turism, de unde pleacaăambarcațiunile în minicroaziere. 
       Kalekoy (Simena),
 Castelul Satului, cum ar veni, în limba turca, este, de asemenea, un mic sătuc, azvârlit pe o coama deluroasă, ce are în vârf o cetate bizantină – Simena; înaintea bizantinilor și aici erau licieni, cu cetatea Theimussa. 
  De remarcat că la Kalekoy (Simena) nu se poate ajunge decât pe cale maritimă; în fine, am descoperit pe net ca se poate ajunge și cu mașina, pe un drum nepavat, până la un anumit punct, dar apoi trebuie să urci dealul, dinspre uscat spre mare (nu este foarte dificil). 
Kalekoy (Simena) - vedere dinspre castel

      Kekova este o insula măricică cu ape turcoaz și cu un oraș antic scufundat. 
  Noi am parcat mașina la marginea satului Ucagiz, unde există o parcare amenajata și am mers pe jos, circa jumătate de km, pâna în zona portului. 
     Aici am găsit un bătrân lup de mare, cu o bărcuță – vaporaș, cu care am bătut palma pentru o minicroazieră de 4 ore, pentru 150 Euro, cinci persoane. Tataie marinar o rupea un pic pe engleză și cred ca depășea 70 de ani. Ne-am îmbarcat și, mai întâi, omul ne-a dus în portul Kalekoy (Simena), cel descris, pe scurt, anterior, situat foarte aproape de Ucagiz. 
     Batrânul căpitan a parcat bolidul acvatic și ne-a zis să stăm cât dorim, el mergând la o terasă sa bea o cafea. Simena este un sat foarte pitoresc, are case tradiționale situate în trepte, iar în vârf un castel medieval. O imagine de carte poștală! În plus, în zona portului, la adâncime mică există și o fotogenic sarcofag lician (daca pot zice așa), numa’ bun de poze extravagante. 
     Eu am urcat singur, până sus,  la castel, trecând, pe alei înguste, prin curțile deschise ale localnicilor, care vindeau chestii tradiționale, sau pe lânga cafenele cu superbe panorame (de ex. cafeneaua “I am here”). 
  Cucerind, vitejește castelul, am fost recompensat cu minunate priveliști spre insula Kekova, spre necropola liciană cu sarcofage și spre portul Simenei. Satul e vestit și prin producția de înghețată artizanală (dondurma)!
     Am coborât de la castel, mi-am regăsit echipajul, care se bălăcea în mare și am chemat căpitanul, sa ridice ancora. Căpitanul a ridicat ancora și ne-a dus, apoi, la orașul scufundat, de lângă insula Kekova, unde, în urma unui cutremur, o localitate romana ar fi fost acoperită de ape. Am încercat să dibuim, în adâncul apelor limpezi, diferite clădiri, dar nu se vedea cine știe ce, mare lucru. 
Vasul nostru - primul din stânga (minicroazieră Kekova)

     Am continuat apoi spre două alte stopuri pentru baie, în mici golfuri pitorești, unde am adăstat, lenevind pe vas, sau prin apă. Însusi capitanul a intrat în apă, foarte agil, în ciuda vârstei, făcând scuba și culegând, de pe fundul mării, mici cioburi de oale medievale, pe care ni le-a făcut cadou. 
    Lupul de mare ne-a mai servit, pe vas,  si cu pepene și alte cateva chestii de ronțăit. Cam așa s-a petrecut minicroaziera, de la 10,30 la 14, 30, apoi am fost debarcți la Ucagiz și ne-am întors la Kaș.
 Seara am mâncat la o terasă locală cu prețuri bunicele (cam 400 de lire 5 persoane, inclusiv ceva de băut - ape, sucuri) - Arap Nazmi Köfte Piyaz Kaş 
 
Ziua 10 Kaș - Afyonkarahisar – Midas Monument – Izmit (811 km) 
Vacanța se cam terminase și am început lungul drum către casă, pe care l-am parcurs în două etape: Kaș – Izmit (811 km) si Izmit – Alexandria (754 km). 
Stânca uriașă din Afyonkarahisar

      Am plecat de la apartamentul de la Hotelul Kayahan, din Kaș, pe la 7,15, renunțând la micul dejun și am condus spre Afyonkarahisar, unde am ajuns pe la 13. 
   Am trecut prin centrul orașului sa ne facem poze cu stânca uriașă, cu un castel în vârf, ce străjuie orașul. Pentru asta am urcat pe terasa hotelului MCG Marble Hotel, cu voia celor de la recepție. Ne-am pozat cu stânca de poveste în fundal și am plecat la următorul obiectiv pentru care ne abătusem prin Afyon, și anume:
 Monumentul lui Midas  
   Este situat în localitatea Yazılıkaya (“Piatra scrisă” , în turcă), undeva, între Afyonkarahisar și Eskișehir. Se face la dreapta, venind dinspre Afyon, de pe drumul D 665 și se mai merge cca 18 km. Este unul dintre cele mai importante vestigii ale civilizații frigiene. Constă într-un perete, cu aspect de templu, înalt de 16 metri, din teracotă, împodobit cu modele geometrice.
  Deasupra este o inscripție în frigiană: ATES... MIDAI LAVAGTAEI VANAKTEI EDAES, adica Ates … pentru Midas, conducătorul poporului. 
Monumentul lui Midas

        La baza monumentului este o nișă în care se presupune că era așezată o statuie a zeiței - mamă Cybele. 
      Vizavi de monument este Kırkgöz Kayalıklar (“ Stânca cu 40 de ochi”), o rocă ciuruită de mici încăperi, foste morminte sau biserici byzantine, în stil cappadocian. 
    Există un traseu de vizitare care merge câteva sute de metri, cu stânci spectaculoasee, vechi cisterne, pentru păstrarea apei și un alt monument, denumit “neterminat”. 
    Frigienii au venit în Anatolia pe la 1200 î.H., din regiunea Balcanică (poate suntem neamuri 😊!) și au avut mai mulți regi legendari, cum ar fi Gordios sau Midas.
    De altfel capitala lor este la Gordion, în apropiere de Ankara, unde s-a descoperit sub un mare tumul, adevăratul mormânt al lui Midas și unde Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian. 
 
Legendele frigiene le gasim pe site-ul Culorile trecutului
Preluare de pe siteul Culorile trecutului: 
“Sakarya este al doilea râu – ca lungime – care curge integral pe teritoriul Turciei, după Kizilimak. El străbate centrul Anatoliei și se varsă în Marea Neagră. În Antichitate se numea Sangarius și pe malurile lui trăia un popor de origine indo-europeană: frigienii. Este posibil ca ei să se fi stabilit în Asia Minor, venind din Balcani, înainte de anul 1.200 î.Hr; Homer ne spune că au participat la războiul troian. În orice caz, dacă afirmația din Iliada este eronată, ei au sosit în Turcia de azi cel mai târziu pe la 900 î.Hr. Tot de la Homer aflăm că teritoriul lor era bogat în vinuri, iar războinicii frigieni aveau armăsari strălucitori, pe care îi foloseau la carele de luptă. Capitala regatului Phrygia (sau Frigia) a fost la Gordium (în prezent Yassihüyük), pe drumul care lega Grecia de Babilon. Era înconjurată de movile artificiale de mari dimensiuni, care constituiau morminte regale (tumuli). Au fost identificate optzeci de movile, dintre care jumătate au fost cercetate de arheologi. Camerele mortuare, aflate în interiorul tumulilor, erau din lemn și conțineau atât cadavre incinerate, cât și înhumate. Regatul frigienilor a fost distrus pe la 700 î.Hr., de către cimerienii care locuiau la nord de Marea Neagră, probabil la gurile râurilor Nistru, Nipru și Don, dar și în Caucaz. De la frigieni ne-au rămas numele unor regi legendari și povestea nodului gordian. Cei mai cunoscuți regi ai Phrygiei au fost Mygdon, Gordias și Midas. 
MYGDON 
Homer ne spune că în tinerețe, cu vreo două-trei decenii înainte de războiul Troiei, Mygdon a luptat împotriva tribului iranian al Amazoanelor, teribilele femei-soldați. Priam, regele Troiei, prezent și el în luptă, era aliat cu frigienii. O generație mai târziu, amazoanele vor lupta în războiul troian alături de Priam și Mygdon. Regina lor, Panthesilea, va fi ucisă de Ahile (Homer, „Iliada”). 
GORDIAS 
După cum, probabil, v-ați dat seama, el este întemeietorul capitalei Gordium. Este interesant cum a ajuns rege. Inițial, era un țăran sărac. Legenda spune că într-o zi, pe când mergea în carul său tras de boi, un vultur s-a așezat pe oiște. Gordias s-a gândit că într-o zi va ajunge rege. Desigur, legenda seamănă cu cea a lui Tarquinius cel Bătrân, al cincilea dintre cei șapte regi ai Romei. El era însă un etrusc dintr-o familie înstărită. A hotărât să meargă la Roma, pentru a-și căuta norocul și, pe drum, un vultur i s-a așezat pe cap, semn că va deveni rege. Așadar, la un moment dat, prin secolul al VII-lea î.Hr., frigienii au rămas fără rege. Au consultat Oracolul din Telmessos (capitala regatului Lycia) și li s-a spus să-l aleagă drept suveran pe primul bărbat care se va îndrepta spre templu într-un car tras de boi. Iar primul care a apărut astfel a fost Gordias. 
MIDAS 
A fost fiul lui Gordias și al zeiței Cybele. Dar să lăsăm, pentru câteva secunde, legenda de-o parte... Despre el putem fi siguri că a fost un personaj real, pentru că apare și în sursele gecești (Herodot), dar și în cele asiriene, cu numele de Mita (Mit-ta-a). Într-o zi, satirul Silenus, tatăl adoptiv al zeului Dionysos, rătăcea beat prin regatul Phrygiei. A fost găsit de un grup de țărani și dus la palatul regal. Midas l-a recunoscut și l-a tratat cu deferență. Timp de zece zile, Silenus a fost oaspetele de onoare al regelui frigian. Aflând acest lucru, zeul Dionysos i-a spus lui Midas că îi va îndeplini orice dorință. „Aș vrea ca orice ating să se transforme în aur!”, i-a cerut, cu lăcomie, Midas. Zeul i-a acordat acest dar. La început, Midas a fost fericit. Tot ce atingea devenea aur: pietre, copaci etc. A fugit în grădina sa și a transformat toți trandafirii în metal prețios. Peste măsură de bucuros, le-a cerut servitorilor să pregătească un mare ospăț. Atunci, extazul s-a transformat în agonie. Tot ce atingea regele, mâncare sau băutură, se transforma în aur. Continuând astfel, ar fi murit de foame și de sete. „Cumplit blestem”, și-a spus regele. „Iată unde m-a dus lăcomia!”. A urmat o tragedie. Fiica lui Midas a venit supărată să-i spună că trandafirii și-au pierdut prospețimea, devenind rigizi. Regele a luat-o în brațe, pentru a o consola. Instantaneu, fata s-a transformat într-o statuie de aur. Disperat, Midas l-a rugat pe Dionysos să-l facă, din nou, un om normal. Zeul i-a auzit rugămintea și i-a zis să facă baie în râul Pactol, lângă Sardis. După ce Midas s-a spălat în apele rîului, și-a pierdut „darul”. În schimb, râul a devenit bogat în aur, care putea fi găsit în nisipul din albie. Mai există și o a doua legendă legată de Midas. După trauma aurului, regele s-a retras la țară, dorindu-și o viață simplă. A devenit ucenic al poetului orb Orfeu și adorator al zeului Pan. S-a întâmplat însă ca între zeii Pan și Apollo să existe o rivalitate legată de muzică. Fiecare se considera mai talentat și, pentru a se tranșa chestiunea, Apollo l-a provocat pe Pan la un concurs arbitrat de zeul montan Tmolus. Pan a cântat din celebrul său nai, iar Apollo dintr-un instrument cu corzi. Tmolus a decis ca Apollo să fie câștigător. Midas a intervenit și a spus că judecata nu a fost corectă, din moment ce Pan ar fi cântat mai frumos. Apollo s-a supărat și l-a pedepsit pe regele frigian să aibă urechi de măgar pentru tot restul vieții. Midas și-a ascuns rușinosul blestem sub o bonetă roșie. Nimeni nu știa de ce regele o purta tot timpul, cu excepția servitorului care îi îngrijea părul și barba. Slujitorul avea însă poruncă să nu dezvăluie nimănui secretul. Ceea ce, pentru el, era foarte greu. Să știi așa ceva și să nu ai voie să povestești... Și ce subiect, ce bârfă interesantă ar fi fost! Chinuit de povara secretului, servitorul a săpat o groapă adâncă, s-a băgat cu capul în ea și a povestit, în șoaptă, sectretul. Apoi, a acoperit-o cu pământ. Fiind pe marginea unei ape, din groapa respectivă a răsărit un păpuriș bogat, care, șuierând în vânt, lăsa impresia că zice „regele Midas are urechi de măgar”. Și astfel, s-a aflat secretul. Revenind la datele confirmate de surse istorice, se pare că regatul frigian a fost distrus pe la 700 î.Hr. de cimerieni, iar Midas s-ar fi sinucis în timp ce capitala Gordium era devastată. Boneta frigiană este astăzi un simbol universal. În antichitate, era purtată de sclavii eliberați. În timpul Revoluției Franceze, a fost purtată de cetățeni pentru a-și manifesta aspirația către o viață liberă. Astăzi, o întâlnim pe diverse steme, civile sau militare, în toată lumea (de exemplu, pe stema Argentinei sau a Nicaraguei). În sfârșit, de la frigieni ne-a mai rămas și povestea nodului gordian. Midas a păstrat în palatul său carul de boi care îi adusese lui Gordias titlul de rege. El a fost cel care l-a legat cu un nod foarte încâlcit din coajă de coarnă. Legenda spune că aproape patru secole mai târziu, când Alexandru Macedon a ajuns la Gordium, carul, cu nodul lui Midas, încă se mai afla acolo. Exista și o profeție: cine va desface nodul va stăpâni Asia. Mulți au încercat, dar nimeni nu a reușit. Nici Alexandru nu a avut mai mult noroc. Nodul a rămas nedesfăcut. Numai că ambiția era atât de mare la regele Macedoniei, încât acesta a scos sabia și l-a tăiat. Așa a fost dezlegat nodul gordian... Astăzi, expresia „a dezlega nodul gordian” semnifică rezolvarea tranșantă, prin mijloace neconvenționale, a unei probleme complicate.” 
Am ajuns pe seară în Izmit, la Hotel Balturk, la vreo 90 km sud de Istanbul. Deși începuse Bayramul am găsit pe strada hotelului multe chebaberii deschise, de unde ne-am luat de-ale gurii. 
 
Ziua 11 Izmit – autostrada O7 - Edirne – Ruse – Giurgiu - Alexandria (754 km) 
     Drum excelent prin Turcia, pe autostrada O7, apoi pe O3, pâna la Edirne. Prin Bulgaria, nu am fost atent și GPS-ul mi-a tras clapa și m-a băgat pe traseul prin Târgoviște (bulgăresc), mai scurt, dar mai cu serpentine, decât sa o iau pe ruta Șumen – Razgrad. Nu e mare diferență, ca timp, între cele două, însa e mai greu de condus pe primul traseu. 
     Am plecat pe la 8 din Izmit și am ajuns pe la 17 în Alexandria. A\sa s-a desfășurat "epica" noastră vacanța, în care am văzut și am făcut multe lucruri interesante, am parcurs cca 3800 km , 10 nopți de cazare, în 6 locuri diferite. 
  Am scris acestea, ca un fel de jurnal, pentru plăcută aducere aminte și bucuroasa rememorare, în leat 2021, luna lu’ Cuptor, ziua 26. 

Efes -  gata de explorare

















Efes  - Fântâna lui Traian




Efes  - Templul lui Hadrian




Casa Fecioarei Maria







Templul lui Hadrian







Strada Curetes (a grădinilor)










Sardes (Sardis) - Gymnasium - sala de marmură


Sardis  - pe culmi se afla Acropole (greu de cucerit)












Honurile zânelor (piramide coafate) - Kula Peribacalari












Sardis


Valea Tasyaran









Canionul Ulubey















Pamukkale



























































Un selfie tradițional - Lacul Salda


Lacul Salda





Lacul Salda- nămolul terapeutic







Oludeniz - parapantă






Ți se face părul măciucă, dom'le!





Tristul oraș fantomă - Kayakoy








Plaja Gemile











Fethyie - Mormântul lui Amyntas







Oludeniz - strada principală


Oludeniz - minicroazieră










Oludeniz, minicroazieră - insula Sf. Nicolae










Oludeniz - minicroazieră

























Canionul Saklikent





















































Cetatea liciană Tlos










































Plaja Patara






































Cetatea Patara
























Apartament Kaș

Kaș

































Balcon apartament Kaș - în depărtare, insula Meis


Cetatea Myra














Biserica Sf. Nicolae









Canionul Goynuk

























Afyonkarahisar




Yazilikia - Monumentul lui Midas




Cisternă langă Monumentul lui Midas

Yazilikia - Stânca celor 40 de ochi


Monumentul lui Midas